Doi castraveţi plictisiţi

Din grădina cu legume nu lipsea nimic. Toate straturile erau pline cu de toate: morcov, pătrunjel, ceapă şi usturoi, dovleci şi dovlecei, fasole şi mazăre… cam tot ce au gospodinele nevoie.
Totul era în ordine şi peste tot domnea liniştea şi ordinea. Ei, dar atunci când este linişte, unii mai neastâmpăraţi … ajung să se plictisească groaznic. Exact aşa au păţi doi năzdrăvani de castraveţi, mici cât degetele de la mână.


Iar dacă s-au plitisit, au început să se gândească ce să mai facă…
Cum afară era o căldură de nesuportat, ce le-a venit în minte?
– Să plecăm la plimbare!
– Să mergem la plimbare…
Fără prea multe  planuri, castraveţii au pornit. S-au desprins singuri de pe rug şi au plecat grăbiţi.
– Priveşte, umbră! strigă unul.
– Să mergem într-acolo! răspunse celălalt.
Lângă grădină crescuse un nuc. El avea coroana deasă. Toată lumea se adăpostea acolo de soarele verii.
Ajunşi la umbră, castraveţii s-au tolănit pe jos şi s-au bucurat de răcoare.
– Ce bine e!
– Daa…. e tare bine.
Dar nu trecu 1 minut că deja, erau din nou plictisiţi.
– Să mergem mai departe!
– Să mergem! au spus amândoi.
Au pornit mai departe.
După nuc, era o fâneaţă imensă.
– Ce de iarbă! spuse un castravete.
– Şi cât soare! După atâta stat la umbră, parcă aş merge prin soare o lună întreagă! spuse al doilea castravete.
Însă, castraveţii habar nu au ce înseamnă o lună de zile. După ce au mers cam… 3 metri prin iarbă, deja erau sătui de soarele verii.
– Ce mult am mai mers!
– Da, nu mai suport căldura asta!
Dar acum, erau nevoiţi să se întoarcă sau să meargă înainte prin iarbă şi soare. Obosiţi, ei s-au oprit şi s-au aşezat pe jos.
– Ce facem?
-Ce facem? se întrebau unul pe celălalt.
Cât se odihneau ei acolo, pe fâneaţă apăru un iepure mare de câmp. De cum le simţi mirosul castraveţilor, a început să ţopăie grăbit direct către ei. Castraveţii simţeau că ceva nu era în regulă: parcă se cutremura pământul în jurul lor. Când au privit în jur, au văzut doi dinţi lungi şi o gură căscată, gata-gata să îi înfulece.

– Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!! au strigat amândoi şi au fugit mâncând pământul.

De spaimă, nici nu au mai văzut încotro au luat-o; doar au fugit disperaţi, ca să scape cu bine. Iepurele i-a urmărit puţin dar, era destul de sătul; de aceea, s-a gândit că mai bine îi lasă în pace şi se pune pe somn.
Aşa a şi făcut: s-a întins pe pământ şi a adormit.
Castraveţii au fugit fără să mai privească în urmă. Nici nu au văzut că iepurele îi lăsase în pace.
Când au simţit că nu mai au aer să respire de obosiţi ce erau, s-au oprit.
– Nu… mai… pot….
– Nici… eu…. spuseră ei.
Acum erau departe de iepure, dar şi  grădina lor.
Locul în care ajunseră era necunoscut pentru ei: în jur erau copaci înalţi până la cer şi plante ierboase mari, tufe şi urzici răutăcioase. Soarele abia dacă se putea zări; castraveţilor le plăcea soarele atât de mult!
– Unde am ajuns? întrebă unul dintre castraveţi.
– Nu ştiu… dar nu suntem acasă… nici pe departe! răspunse celălalt.

Apoi, plini de disperare, au izbucnit în plâns amândoi.
Ce să vedeţi, bieţii castraveţi se aflau într-o pădure de salcâm în care năpădiseră urzici şi lujeri de mure. Toate plantele acelea erau inofensive însă, castraveţii nu ştiau nimic despre păduri. Mai rău era, că nu aveau pe nimeni care să le poarte de grijă şi să îi înveţe câte ceva. Iată de ce căzuseră pradă disperării.
Spaima îi încremenise de tot; peste tot prin pădure se auzeau crengi trosnind şi glasurile unor fiinţe necunoscute castraveţilor. Însă, noi ştim că în păduri trăiesc tot felul de animale şi păsări mici foarte drăgălaşe. Dar castraveţii, nu aveau de unde să ştie toate aceste lucruri. Pentru ei, orice sunet era un motiv de spaimă. De aceea, s-au pitit lângă un muşuroi de pământ şi au aşeptat să treacă noaptea. Dimineaţa când s-au deşteptat , nu ştiau încotro să apuce:

– Oare unde suntem? întrebă un caastravete.
– Nu ştiu… Oare, suntem departe de tot? răspunse celălalt.
– Nu ştiu… spuse din nou primul.
Acum că se făcuse lumină, castraveţii se tot uitau unul la altul şi nu ştiau încotro să apuce.
Deja nu se mai gândeau că se plictisesc ci, erau de-a dreptul înspăimântaţi:
– De ce am plecat din grădina noastră, oare? spuse unul dintre ei…
Însă, era târziu ca să îşi pună acea întrebare. Ar fi trebuit să se gândească înainte să facă greşeala; aşa, nu ar fi plâns atât acum.
Stând acolo, ei au început să se îmbărbăteze unul pe celălalt. Până la urmă au reuşit să se decidă: aveau de gând să plece oriunde, doar să iasă dintre copacii aceia înalţi şi înspăimântători. Deci, s-au gândit şi s-au gândit până ce au ajuns la o concluzie:
– Vom merge înapoi, pe unde am venit. Aşa poate vom reuşi să ieşim de aici.
Încet şi cu băgare de seamă au pornit înapoi, pe unde îşi aminteau ei că intraseră în pădure. Norocul lor era că nu greşiseră drumul. Le-a trebuit o jumătate de zi ca să ajungă la marginea pădurii de salcâmi.

Când au reuşit să vadă soarele, simţeau că sunt în al nouălea cer!

– Am reuşit! spuse unul.

– Nu te entuziasma, frate! Să sperăm că nu mai dăm peste bestia cu dinţi! spuse celălalt gândindu-se la iepurele de câmp. Atunci, amândoi au înghiţit în sec; obosiţi cum erau, şi-au continuat drumul peste fâneaţă.

Spre seară, ajunseseră aproape de nucul cu umbră deasă. În jur nu mai era nici urmă de iepure aşa că, cei doi castraveţi s-au dus liniştiţi spre nuc. De la nuc au mers în continuare, până în grădină. După un drum atât de lung, castraveţii erau tare obosiţi. Nici nu şi-au dat seama când i-a furat somnul. Soarele îi trezi din somn, dis de dimineaţă. Erau pe stratul cu pătrunjel, iar gospodina tocmai sosea la cules de legume. De cum i-a văzut acolo, se supără.

– Ce căutaţi voi aici? De ce nu staţi la locul vostru? spuse ea. Apoi, îi luă pe amândoi în mână şi, alături de ardei şi gogoşari, îi duse la masa din bucătărie. Acolo le pregăti o baie răcoroasă, îi spălă bine de tot şi îi aşeză alături de celelalte legume, la borcan.

Legumele din borcane nu aveau timp de plictiseală: fiind atât de multe, erau între prieteni. Şi ce fac prietenii de obicei? Vorbesc şi râd împreună; de aceea, castraveţilor le prea rău de isprava lor.
Ei aflau abia acum, care era rostul lor în grădina gospodinei.
– Nici nu îmi închipuiam că vom fi atât de apreciaţi! spuse un castravete.
– Da, dacă aş fi ştiut, nu aş mai fi pornit în plimbări fără rost…
– Da, şi nici nu am fi ajuns în locurile acelea înfricoştoare…
– Şi nici nu am fi alergat atât…
– Măcar de am fi aşteptat încă puţin…
Aşa vorbeau castraveţii. Ce păcat că a trebuit să păţească atâtea numai ca să fie mai înţelepţi.
Însă, totul e bine atunci când se termină cu bine. Norocul lor că acum se află în siguranţă între alte legume vorbăreţe.

Sfîrşit!

Acest material este realizat de diversificare.ro și este protejat prin Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu completările și modificările ulterioare. Este interzisă copierea, modificarea, afişarea, distribuirea, transmiterea, publicarea, comercializarea, licenţierea, crearea unor materiale derivate (inclusiv înregistrări audio sau video ale materialului disponibil pe site) sau utilizarea conţinutului site-ului în orice scop fără confirmarea prealabilă scrisă din partea diversificare.ro.

Citarea corectă în condițiile legii se face prin menționarea titlului materialului, numelui autorului, anului publicării și a sursei de unde provine materialul. Pentru informații despre folosirea acestui material ne puteți contacta la: oanacatalina@diversificare.ro

Pentru copii, avem ilustraţia de colorat.

castravetii plictisiti

Comentarii