Pepenele galben

Hasan trăia într-un oraş numit Esfahan. El era bucătar şi avea o tarabă cu mâncare în piaţa din oraş. Acolo vindea tot felul de mâncăruri delicioase.
Dar el nu era doar iscusit, ci era şi foarte muncitor. În fiecare dimineaţă se trezea înainte de răsăritul soarelui. Cum se trezea, o şi lua din loc: trebuia să fie primul la piaţă. Cum ajungea acolo se şi punea pe muncă. Avea şi el o vorbă: cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge. Până ce piaţa se umplea de oameni, mâncarea lui era deja pregătită pentru vânzare. El gătea pentru oamenii din oraş. Punea miere, smochine şi curmale în prăjituri ca să fie dulci şi aromate. La ciorbe folosea cele mai bune legume, ca oamenii să fie sănătoşi. Se bucura nespus văzând că oamenii mănâncă pe săturate.
Mâncarea lui era tare bună. Toţi oamenii din piaţă îl lăudau şi mâncau cu poftă. Astfel încât el muncea toată ziua cu veselie. Când venea seara se întorcea la familia lui cu buzunarele pline. Aşa că se putea culca mulţunit.
Aşa erau toate zilele pentru Hasan: pline de bucurie. El ştia că familia lui nu ducea lipsă de nimic. Nici nu se putea altfel: el câştiga bani destui la taraba cu mâncare. De aceea totul mergea bine. Dar veni o bună zi, când totul avea să se schimbe.
Bucătăraşul nostru nu se aştepta la nimic. El ştia un lucru: nimeni nu era mai iscusit la gătit decât era el. Dar era ceva ce el ăncă nu ştia: viaţa lui avea să se schimbe foarte curând.
Totul începu într-o zi ca toate celelalte. Ca  de obicei, el se trezi devreme. O luă la pas grăbit spre piaţa din oraş. Nu mică îi fu mirarea să găsească la piaţă încă bucătar. Omul acela era un nou-venit în oraş. Dar nu era un nou-venit oarecare. Acel om, era un bucătar la fel de priceput ca şi Hasan…
Toţi oamenii au nevoie să muncească, aşa că şi acel om se pusese pe treabă.
Mai mare necaz decât acela nu putea fi pentru Hasan. El îşi dădea seama de un lucru: multă lume avea să cumpere de la vecinul lui din piaţă.
Aşa s-a şi întâmplat. Cu fiecare zi, Hasan mai pierdea câţiva clienţi. Cu cât pierdea mai mulţi clienţi, cu atât banii lui se împuţinau. Şi, cu cât se împuţinau bănuţii lui, cu atât creşteau lipsurile pentru familia lui.

Acum, Hasan nu mai era mulţumit. Dimineţile lui nu mai erau pline de bucurie. Acum, el pleca mâhnit la muncă şi se întorcea acasă lipsit de speranţă.
Într-o seară îi spuse nevestei lui:
– Draga mea Dara, nu ştiu ce să fac. Dacă nu vând destul…
Atunci, soţia lui îi spuse:
– Of, Hasan, Hasan, de câtă vreme avem noi taraba cu mâncare? Nu s-a întâmplat aşa ceva înainte. Ne-a fost bine până acum. Trebuie să facem cumva să ne fie bine şi de acum înainte, nu?
– Da, dar cum să fac? Eu altceva înafară de gătit nu ştiu. Dar celălalt bucătar face mâncare la fel de bună ca şi mine… altfel nu cumpăra nimeni de la dânsul.
– Da, asta cred că aşa este. Atunci, trebuie să ne gândim la ceva. Trebuie să scăpăm cu faţa curată. Să ne odihnim şi vom mai vorbi mâine dimineaţă.
Zis şi făcut. Dar, Hasan era foarte supărat. Se tot întorcea de pe o parte pe cealaltă. Somnul nu se mai lipea de el, dar soţia lui dormea fără grijă.
– Oare cum poate dormi când ştie ce ne paşte? se întrebă el.
Într-un târziu, obosit de atâtea frământări adormi şi el. Când se trezi soarele era deja sus pe cer. Hasan sări din pat şi într-o clipită era şi îmbrăcat.
– Dara, Dara!! nu vezi că dorm ? Am să ajung la piaţă când nu va mai fi nimeni flămând!! striga el supărat.
Dar, nevasta lui era foarte liniştită la masă. Îl pofti şi pe el să stea de vorbă.
– Ţi-am spus că vom vorbi azi. Hai să vorbim şi lasă taraba pentru altă zi, spuse ea.
Omul era foarte nedumerit dar ascultă.
Atunci, femeia îi arătă o bocceluţă cât o găină de mare.
– Uite aici sunt nişte bani, spuse ea. I-am păstrat pentru zile negre.
Lui Hasan nu îi venea să creadă câţi bani erau acolo. Cu ei ar fi putut sa işi facă vreo 3 palate, atât erau de mulţi.
– De unde ai tu atâţia bani femeie? întrebă el uimit.
– Păi, avem taraba asta de 20 de ani. În fiecare zi, am pus o parte din ce ai câştigat în punga asta. Iar acum ţi-i dau ţie.
– Da, dar nu ştiu ce să fac cu ei…. spuse omul. Altceva înafară de mâncare nu ştiu să fac…
Atunci femeia îi spuse:
– Nu poţi să te dai bătut cu una cu două! Vei pleca la drum şi vei găsi ceva nou. Oamenii s-or fi săturat de aceeaşi şi aceeaşi mâncare toată ziua. Oricât de bună ar fi, nici tu nu vrei să mănânci tot timpul acelaşi lucru. Lumea este atât de mare încât cred din tot sufletul că vei găsi ceva nou şi bun.
– Ai şi tu dreptatea ta, spuse Hasan.

În acea zi, omul îşi strânse câteva lucruri şi se pregăti de drum. Luă  o parte din bani şi îi puse deoparte pentru familia lui. Restul îi luă cu el pentru călătorie.
Îşi sărută copiii pe obraz şi îşi luă rămas bun de la ei.
Pleca mâhnit şi fără speranţă. O luă încet pe jos, cu legătura de haine pe umăr şi cu banii ascunşi sub cămaşă. Merse şi pe la piaţă să îşi vadă taraba. Acolo văzu mare îmbulzeală la vecinul.
– Acum e bine de tine… spuse Hasan şi se gândi la nenorocul lui.
Merse el ce merse şi ieşi din oraş. Era pentru prima dată când părăsea oraşul.
Ca să mai uite de necaz, se gândi: mai bine m-aş uita în jur. Poate mai aflu câte ceva despre lumea asta.
Şi mergând, văzu copaci de tot felul, care mai mari sau mai mici. Se uită pe jos şi văzu iarbă multă. Pe alocuri erau şi floricele colorate: roşii, albastre, galbene ori albe. Şi ele erau de mărimi diferite şi aveau parfum îmbietor.
Trecu omul prin păduri şi merse pe câmpii mari şi verzi zile multe la rând. Seara dormea pe unde putea, iar dimineaţa pleca iar la drum.
Când văzu primul oraş în zare fu tare fericit.
– Voi găsi ceva nou aici!! îşi spunea el bucuros.
Intră în oraş şi se grăbi să ajungă la piaţă. Acolo căută tarabele cu mâncare. Cumpără şi el de-ale gurii căci îi era tare foame. Spera să găsească ceva nou, ceva ce el nu gătise niciodată. Însă mare îi fu dezamăgirea:
– Şi aici este mâncare ca a mea…. spuse el. Tot curmale… tot smochine… şi tot legume…. dar nimic nou sau mai deosebit.
Se gândi să intre în vorbă cu oamenii din oraş. Întrebă în stânga şi în dreapta unde poate mânca ceva mai diferit. Însă toată lumea cunoştea aceleaşi feluri de mâncare.
Hasan abia atunci afla că în ţara lui absolut toţi oamenii găteau la fel. Aceea era singura mâncare pe care o ştiau cu toţii. Bineînţeles că Hasan nu putea găti nimic nou! Aşa învăţase şi el să gătească de la mama lui. Iar mama lui învăţase de la mama ei…

Poate dacă ar fi găsit ceva nou de pus în mâncare… Poate o legumă sau vreun fruct necunoscut… Atunci Hasan ar fi fost salvat. Atunci, familia lui ar fi fost lipsită de griji.
Hotărât şi cu inima plină de curaj ieşi din oraşul acela.
– Voi găsi ceva nou. Voi găsi ceva bun. Ceva atât de bun, încât nu îmi voi mai pierde niciodată clienţii, spuse el.
Merse multă vreme şi tot timpul, doar pe jos. Era atât de fericit încât nu simţea oboseala. Nici nu băgă de seamă când intră pe alte meleaguri…. Acum era demult ieşit din ţara lui.

Hasan se pomeni într-un ţinut foarte frumos. Acolo copacii şi florile erau cu totul deosebite. Totul era viu colorat. Frunzele copacilor erau foarte verzi şi rotunde. Florile erau mari şi roşii.

Pădurile erau dese, dar şi însorite. Lui i se părea că merge într-o lume de vis.
– Aici sigur găsesc ceea ce caut, îşi spuse el.
Mai merse câteva ceasuri şi găsi o colibă pustie. Coliba era făcută din nuiele şi paie. Era o singură încăpere mică, mică. Hasan se gândi să doarmă acolo noaptea aceea. Se întinse pe o saltea din paie şi adormi liniştit.
Cât dormi îi apăru în vis nevasta lui.

– Hasan, ai ajuns unde trebuie. Mâine pleci înapoi spre casă, îi spuse ea în vis.
Când răsărea soarele Hasan era în picioare.
– Hm, cum să plec? Încă nu am găsit nimic. Doar flori, copaci, un râu mare, soare mult….. ce să gătesc din astea? se întrebă el nedumerit. Copacii nu îi pot lua cu mine… râuri avem şi noi ….. florile astea nu sunt bune de mâncat… iar soarele nu îl poate ajunge nimeni…. Să mă mai uit prin jur, poate îmi sare în ochi ceva.
Dar nici nu termină gândul că ceva îl şi lovi peste faţă.
– Au! strigă el şi puse mâinile peste ochi.
– Zis şi făcut! Zis şi făcut! Zis şi făcut! vorbi cineva.
– Cine m-a lovit? Arată-te!
– Uită-te bine pe lângă tine ca să mă vezi! veni răspunsul.
Hasan se freca la ochi ca să îi treacă durerea. Începu să se uite în toate părţile dar nu vedea niciun om acolo.
– Se pare că am dat peste ceva neobişnuit aici… dar ce să fie oare? Ce o fi? Om nu e, animal nu cred că e… Voi vedea eu până la urmă! Şi spunând aceste vorbe, începu să meargă în patru labe pe iarbă ca să vadă mai bine.
– Asta e o piatră, dar asta nu vorbeşte, spuse el şi aruncă piatra cât colo.
– Asta e o crenguţă, dar nici asta nu vorbeşte, spuse el din nou şi aruncă şi crenguţa.
– Asta e… ce e asta? spuse el. Găsi ceva ce semăna cu o piatră mare şi rotundă. Dar, totuşi nu era o piatră fiindcă nu era ceva tare. Se aşeză omul jos şi începu să se uite atent la ceea ce găsise. Nu părea ceva care să poată vorbi, dar totuşi… era ceva ciudat la mijloc. Începu să întoarcă lucrul acela pe toate părţile. Se uita şi se uita… şi îl scutura zravăn să vadă dacă sună ceva înăuntru, dar… nu suna nimic.
– Păi dacă nu spui nimic o să te fac bucăţi! strigă el şi se pregăti să arunce cât colo piatra aceea.
– Nu! Nu! Nu! Nu mă arunca deloc!!! se auzi negreşit un strigăt disperat. Oricum sunt ameţită după cât m-ai învârtit!
– Aha! Te-am prins şmecherie! Pe unde vorbeşti? Că nu ai gură, spune repede!
– Eh, uite că vorbesc aşa bine, veni un răspuns obraznic.
– Vorbeşte frumos, că te fac bucăţi şi bucăţele! spuse omul. Zi! Ce sau cine eşti?
Speriată să nu devină oale şi ulcele piatra începu să spună:
– Eu sunt o fiinţă fermecată. Nu sunt nici copac, dar nici piatră. Nu sunt nici animal, nici pasăre. Nu sunt nici zână, dar nici om. Sunt pepene galben şi mă numesc Samira.
– Pepenele galben, Samira? Ce e un pepene galben? Şi cum se face că poţi vorbi?
– Eu sunt blestemată. Trebuie să trăiesc sub chip de pepene galben. De fapt,numele meu era cândva Samira. Sunt visul prevestitor şi sfătuitor la ceas de seară. Am fost blestemată cu mult, mult timp în urmă…
– Ce ai făcut de eşti blestemată?
– Cu mult timp în urmă puteam să dau vise oricui… dar, suratele mele dădeau cele mai frumoase visuri, iar eu le dădeam pe cele mai rele…
– De ce să dai visuri rele?
– Da, nu ar fi trebuit să fac asta, aşa e? Acum e prea târziu… nu se poate face nimic.
– Da… dar dacă ai fi învăţat ceva din tot necazul tău, nu mai erai atât de rea cu mine. De ce m-ai lovit peste ochi?
– Nu a fost un lucru prea frumos, aşa e? spuse ea. Dacă vrei, fii prietenul meu şi nu mai fac răutăţi niciodată.
– Asta ar fi ceva deosebit… spuse Hasan. Acum, omul nu prea ştia ce să creadă şi nici ce să facă. Dacă era să îşi creadă visul, atunci Samira îi era de mare ajutor. Dar, dacă nu era ceea ce căutase până acum? Se gândi ce se gândi, apoi se hotărî. Ce putea să se întâmple mai rău acum. Mai bine să încerce.

– Dacă tot vom fi prieteni, hai să îţi spun şi eu necazul meu, spuse Hasan şi începu să vorbească. Îi povesti  totul pepenelui fermecat. Îi spuse cum a ajuns el să plece din oraşul lui, îi spuse ce a găsit în timpul călătoriei sale şi apoi, îi povesti şi visul pe care îl avuse.
– Zici că ai nevoie de ceva deosebit…. ca să faci mâncare… Hai cu mine! spuse pe dată pepenele galben. Dintr-o dată începu să ţopăie ca o minge şi o luă din loc. Hasan o luă şi el la fugă ca să nu îi piardă urma.
Fără să îşi dea seama se pomeni în mijlocul unui câmp nesfârşit de pepeni galbeni. Samira ţopăia fericită de colo până colo.
Omul luă un pepene galben şi îl crăpă. Apoi luă o bucată şi gustă.
– Da, cred că asta am căutat până acum. Dar, sunt atât de mulţi pepeni aici! Şi sunt prea mari să îi car tocmai până în ţara mea… spuse el supărat.
Atunci, pepenele fermecat îi spuse:
– Dacă mă iei cu tine, în ţara ta, te învăţ ce să faci. Te învăţ tot: cum să iei pepeni acasă, ce mâncare să faci din ei, cum să îi vinzi… Vreau şi eu să am cu cine să schimb o vorbă! Stau singurică de atâta vreme încât, am crezut că nici nu mai pot vorbi…
– Gata, aşa facem! spuse Hasan. Dar dacă nu te ţii de făgăduială te fac supă!

– Nici vorbă! Cuvântul dat e datorie curată!! spuse pepenele.
Dacă s-au hotărât, atunci pepenele fermecat îi spuse să ia cu el doar un singur pepene galben. Dar trebuia să îl ia pe cel mai copt.
Omul făcu exact aşa. Luă cel mai copt pepene galben de pe câmp. Apoi, plecară amândoi  spre Esfahan.

Pe drum, cei doi prieteni au avut multe de vorbit. Până au ajuns în oraş, Hasan deja ştia ce avea de făcut.
De cum intră în curtea casei se şi duse să planteze pepeni galbeni. Luă toate seminţele din pepenele acela copt şi le plantă una câte una. Curând avea grădina plină-plină cu roade. Când s-au copt toţi, Hasan şi Pepenele fermecat porniră spre piaţă.
Când se crăpa de ziuă ei erau deja la treabă. Dar, acum Hasan avea două tarabe: una cu mâncare şi cealaltă cu pepene galben de vânzare.
– Hai la dulce! Hai la dulce! striga el în gura mare. Hai la dulce din pepene galben!
Cum striga el acolo începea să se strângă lume multă. Nu ştia nimeni ce era un pepene galben.
– Ce e un pepene galben? întrebă un om.
– Pepenele galben este ceva incredibil de bun! Gustă şi ai să vezi! spuse Hasan. Omul gustă şi fu tare impresionat.
– Aşa ceva nu am mâncat niciodată, spuse el. Cumpăr doi.
– Să-ţi dau şi ceva gătit, un pepene galben copt la cuptor, .
– Dă-mi, dă-mi şi pentru copiii mei! spuse omul.
Ceilalţi oameni erau foarte curioşi. De curioşi ce erau, tot gustau din pepenii galbeni de la taraba lui Hasan.
– Luaţi, luaţi! Sunt foarte dulci. Când e soare şi când e frig, un pepene galben e sănătate curată! striga el. Pentru bujori în obrajii copiilor! Pentru tinereţe lungă! Pepene crud sau gătit.
Aşa se face că până la amiază toţi pepenii galbeni erau vânduţi.
Hasan era fericit din nou. Taraba cu mâncare şi cea cu pepene galben îl ajutau să câştige din nou bani destui.

Hasan făcea mâncare bună ca şi înainte. Pe lângă asta, mai gătea câte ceva din pepene galben.

Pepenele fermecat îl ajutase foarte mult. Acum, nu numai munca era uşoară dar şi copiii lui erau sănătoşi. Iar, dacă cineva poftea la ceva dulce şi special, un pepene galben de la taraba lui era perfect.

 

Acest material este realizat de diversificare.ro și este protejat prin Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu completările și modificările ulterioare. Este interzisă copierea, modificarea, afişarea, distribuirea, transmiterea, publicarea, comercializarea, licenţierea, crearea unor materiale derivate (inclusiv înregistrări audio sau video ale materialului disponibil pe site) sau utilizarea conţinutului site-ului în orice scop fără confirmarea prealabilă scrisă din partea diversificare.ro.

Citarea corectă în condițiile legii se face prin menționarea titlului materialului, numelui autorului, anului publicării și a sursei de unde provine materialul. Pentru informații despre folosirea acestui material ne puteți contacta la: oanacatalina@diversificare.ro

Sursa foto: https://flic.kr/p/f1Tjmu

Comentarii