Geraldine era o zână mică şi bună la suflet. Căsuţa ei era într-o scorbură de mesteacăn. Din culcuş, ea privea în jur.
– Ce pământ negru şi urât! spunea ea.
Într-adevăr, pământul era lipsit de verdeaţă: iarna abia se sfârşise. De aceea, nu se vedea nici un firicel de iarbă. Dar, Geraldine nu ştia care este firea naturii. Îşi dorea să cutreiere câmpiile şi să se joace cu florile. Ea nu îşi putea închipui câtă verdeaţă stă adormită sub scoarţa pământului.
Fiind singură, Geraldine se plictisea groaznic! Nu avea nicio ocupaţie toată ziua. Pentru zâne, ceva mai urât de atât nu există. Singurătatea este foarte grea pentru oricine, dar mai ales pentru o zână.
Asta, fiindcă zânele sunt foarte vorbăreţe. Cât ar fi ziua de lungă, tot nu le-ar ajunge să spună vrute şi nevrute…
În mesteacăn, mai locuiau şi alte vieţuitoare mici. Geraldine era vecina unei vrăbiuţe, a furnicilor roşii şi a veveriţei zburătoare. Veveriţa zburătoare era timidă şi fricoasă aşa că, ea nu o vedea în timpul zilei. Vrăbiuţa era urâcioasă şi needucată. Nici măcar nu îi răspundea la salut. Iar furnicile roşii nu stăteau locului nici măcar o secundă.
– Degeaba am atâţia vecini! Nici unul nu vorbeşte cu mine, spunea Geraldine.
După câteva zile triste, sosi în zbor o rândunică tânără. Ea se aşeză pe marginea scorburei şi ciripi:
– A sosit primăvara! Odată cu ea, am sosit şi eu!
Atunci, Geraldine a întrebat-o pe rândunică:
– Tu vii odată cu primăvara? De unde vii tu?
– Eu vin din ţările calde, tocmai de departe… Din ţările lui Soare-Răsare!
– Şi, e frumos în ţările lui Soare-Răsare? întrebă zâna cea mică.
– Ooo, e atât de frumos! Şi e atât de cald! Dar, nicăieri nu e ca aici! ciripi rândunica.
– De ce spui asta? Mie nu mi se pare frumos deloc, chiar deloc! spuse Geraldine.
– Mai aşteaptă puţin, spuse pasărea cea mică. În curând te voi vizita iarăşi. Apoi, rândunica îşi luă zborul grăbită.
Veni seara, iar apoi noaptea. Geraldine stătea singură şi tristă. Dintr-o dată, simţi un parfum plăcut şi îmbietor. Era un miros necunoscut şi foarte frumos.
– Oare ce o fi şi parfumul acesta? se întreba ea. E întuneric şi nu văd nimic.
A doua zi, când privi în jur, avu o mare surpriză: toţi copacii erau încărcaţi cu flori mici şi delicate. Şi mesteacănul ei era la fel de încărcat cu flori. Geraldine se apropie de o floricică:
– De aici venea mirosul acela frumos… spuse ea.
Apoi, privi spre pământ:
– Cât de verde s-a făcut! spuse ea mirată. Să văd ce s-a întâmplat! Apoi, zâna îşi desfăcu aripile şi plecă în zbor.
Când s-a văzut pe pământ, ea a început să privească în jur. Peste tot crescuseră firicele subţiri de iarbă. Pe alocuri, scoseseră capul din pământ multe viorele şi ghiocei.
– Câtă frumuseţe! strigă ea fericită!
Deodată, sosi şi rândunica.
– E frumos acum? spuse rândunica.
– Da, este foarte frumos acum. Aş vrea să fie aşa pentru totdeauna! spuse Geraldine.
– Dar nu va fi la fel pentru totdeauna. Tocmai de aceea este atât de frumos aici! Aşteaptă şi vei vedea.
Apoi, trecură câteva zile şi câteva nopţi. Geraldine era fericită: totul era atât de frumos în jurul casei sale!
Dar, într-o bună zi, viorelele şi ghioceii nu mai erau de găsit. Zâna se supără iarăşi. Atunci, rândunica sosi din nou:
– De ce eşti tristă? spuse ea.
– Sunt tristă pentru că nu mai am floricele. Copacii s-au înverzit, iarba a crescut mare, iar floricelele mele nu mai sunt nicăieri! spuse ea.
Atunci, rândunica o întrebă:
– De ce spui că viorelele şi ghioceii erau florile tale? Ele sunt vestitorii primăverii, ca şi mine. Dar, dacă vrei, pot să îţi dau eu o floricică numai a ta.
– Chiar poţi face asta pentru mine? spuse zâna.
– Aş putea, dar trebuie să promiţi un lucru!
– Promit, promit orice! spuse ea.
– Dacă promiţi că vei avea mare, mare grijă de floricică! Atunci, îţi voi aduce în dar una, doar pentru tine, spuse rândunica.
– Voi avea mare grijă! spuse Geraldine şi plecă spre casa ei.
Astfel, rândunica plecă grăbită. Spre seară, ea se întoarse la Geraldine.
– Are ceva în cioc! Să fie, oare, floricica mea? Asta e! Este floricica mea! Ce bine! Voi avea o prietenă cu care să vorbesc! striga ea foarte bucuroasă.
Şi, într-adevăr, rândunica se apropia cu o floricică în cioc. Se opri atentă pe marginea scorburei, să nu o scape. Îi oferi zânei floricica şi o întrebă:
– Ce părere ai despre floricica ta?
Atunci, Geraldine se uită cam dezamăgită la floricică.
– Păi… e… cam urâtă… şi e… cam vestejită sărăcuţa de ea.
– Să nu fii tristă, Geraldine! spuse rândunica. Aşa urâţică şi veştejită cum este, îţi va fi cea mai bună prietenă. Va trebui să o îngrijeşti, după cum ai promis.
Astfel, zâna se procopsi cu o floricică palidă. Privind-o, ea spunea şoptit, ca să nu o audă rândunica:
– Mă gândeam că primesc o floare mare şi roşie…. Dar, promisiunile se respectă. Voi avea grijă de floricica mea! O prientenă e o prietenă, ce îmi pasă mie cum arată?
Aşa că, Geraldine îşi ţinu cuvântul. Petrecea tot timpul cu floricica ei palidă. Îi povestea totul. Îi spunea tot ce îi trecea prin minte. O uda cu apă, o lăsa să stea şi la soare şi la umbră. Seara o aşeza în pătuţul ei şi o învelea cu drag, să nu răcească.
– Vezi, floricico? Acum, am cu cine să vorbesc, mulţumită ţie şi rândunicii.
Aşa treceau toate zilele Geraldinei. Clipele triste erau deja departe, în trecut.
Apoi, în pragul toamnei, rândunica sosi din nou.
– Bună, Geraldine! Am venit să îmi iau rămas bun de la tine. Plec.
– Unde te duci? În ţările calde?
– Întocmai! spuse rândunica. Mă duc cu neamul meu. Vom călători şi vom vedea toată lumea! Vrei să mergi cu noi?
Atunci, Geraldine privi spre floricică:
– Ştii, rândunico, nu pot pleca fără floricica mea. O iubesc tare mult… Dacă plec, nu o va îngriji nimeni. Du-te fără mine!
– Prea bine, dragă prietenă! Când mă voi întoarce îţi voi spune mai multe despre floricică, spuse rândunica. Apoi, plecă grăbită.
Geraldine privi în jur: totul se schimba. Frunzele se îngălbeneau, soarele era mai rece, iar vântul sufla tot mai tare.
– Iată, floricico, se schimbă totul în jurul nostru. Dar, acum nu sunt singură. Vom sta de vorbă tot timpul! spunea zâna cea mică.
Curând, veniră zilele cele reci. Geraldinei nu îi plăcea frigul. De aceea, se hotărî să nu mai iasă din căsuţă. Stătea în pat cu floricica şi îi spunea poveşti cu zâne. Tot spunând poveşti, Geraldine căzu într-un somn foarte adânc.
Somnul ei fu lung şi liniştit. Nici nu simţi iarna cea geroasă. Când se trezi, deschise fereastra şi privi afară: pământul era negru, ca mai demult.
– Iată, floricico, ce pământ negru! spuse ea. Apoi, se duse să ia floarea de pe pat. Însă, când se apropie, văzu ceva extraordinar: Floricica ei palidă, se transformase într-o floare foarte frumoasă şi zdravănă.
– Cât eşti de frumoasă! eşti ca o zână a florilor! Eşti ca o crăiasă! De acum, îţi voi spune Crăiţă, spuse Geraldine.
După puţine zile, copacii se umplură din nou cu flori parfumate.
– Ce frumos miros florile copacilor! Dar, niciuna nu miroase la fel de frumos ca tine! îi spunea Geraldine Crăiţei.
Apoi, într-o dimineaţă, îşi făcu apariţia şi rândunica.
– Am sosit din nou! spuse ea ciripind.
– Bine ai venit, rândunico! spuse Geraldine. Abia aşteptam să te întorci! Iată ce frumoasă s-a făcut floricica mea!
– Da, este foarte frumoasă! Asta, pentru că i-ai dăruit multă dragoste şi atenţie. Zânele bune, aşa ca tine, ştiu să îngrijească flori. Tocmai de aceea, ţi-am adus în dar această floricică. Ea este cea mai bună floricică de pe lume.
– Da? Dar de ce spui asta? Pentru că este frumoasă şi parfumată? întrebă Geraldine curioasă.
– Ei bine, nu numai de aceea. Floricica ta este mult mai mult decât o simplă floare. Ea este foarte importantă. Oamenii, animalele şi albinuţele cele harnice o iubesc la fel ca tine. Pe lângă asta, dacă o vei planta în pământ chiar azi, vei avea o mare, mare surpriză, spuse rândunica.
– Vai, cum să o plantez în pământ? Asta înseamnă că mă voi despărţi de ea pentru totdeauna! spuse Geraldine speriată.
– Nu este chiar aşa. Ar fi bine şi pentru floricică să o pui în pământ. Ea are nevoie de sol pentru a supravieţui. Dacă o îndrăgeşti, aşa vei face, spuse rândunica. Apoi, vei putea să o vizitezi oricând vei dori.
Acum, zâna cea bună era tristă din nou. Dar, ce altceva putea face? Geraldine se gândi:
– Ce să fac, mai bine te duc unde a spus rândunica. Nu vreau să te îmbolnăveşti iar.
Apoi, ea şi Crăiţa plecară în zbor. Se grăbi să o planteze în cel mai bun loc cu putinţă.
Nu trecu mult timp şi floricica se obişnui cu noua sa locuinţă. Ea se uită în jur şi o văzu pe Geraldine. Era foarte tristă.
– Nu trebuie să fii supărată, Geraldine, spuse Crăiţa. Iată ce bine mi-e aici!
Geraldinei nu îi venea să îşi creadă ochilor şi urechilor: floricica ei avea ochi, nas şi gură. Iar pe cap, avea o coroană mai luminoasă decât soarele.
– Poţi vorbi? întrebă ea mirată. Şi ce coroană ai!
– Da Geraldine. Acum pot să vorbesc, pentru că m-ai adus aici. Ştii, înainte am fost la altă zână. Dar ea nu s-a gândit la mine. Viaţa mea era aproape sfârşită când m-ai primit la tine acasă.
– Biata de tine, de aceea erai bolnavă… iar eu am spus că eşti urâtă şi veștejită… îmi pare atât de rău! spuse Geraldine.
– Nu m-am supărat pe tine. Dar să ştii că de acum, nu vei mai fi singură niciodată. Asta îţi promit eu!
În curând, supuşii mei vor veni aici. Însăşi rândunica se va ocupa de asta. Iar tu, vei avea o sută de prieteni cu care să vorbeşti.
– Cum, supuşii? întrebă zâna cea bună. Tu ai supuşi?
– Da, eu am o sută de supuşi care mă urmează oriunde mă duc. Pentru că sunt Împărăteasa gălbenelelor. În curând, tot câmpul va fi invadat de gălbenele mai mici sau mai mari. Împreună, vom avea grijă de sănătatea tuturor.
– Cum aşa? întrebă Geraldine.
– Noi, gălbenelele, avem o misiune foarte importantă. Noi dăm forţă şi sănătate tuturor oamenilor din lumea aceasta. Aşa cum tu ai avut grijă de mine, noi toate vom avea grijă de toate fiinţele de pe Pământ.
– Ce frumos, să ai o misiune atât de importantă! spuse zâna. Cred că oamenii sunt foarte fericiţi!
– Da, dar şi misiunea ta a fost importantă. Dacă tu nu erai o zână atât de bună, eu şi supuşii mei am fi murit cu toţii. Iar oamenii ar fi suferit de multe, multe boli grele. Însă acum, mulţumită ţie, vom umple câmpiile şi poieniţele de gălbenele. Astfel toţi oamenii din lume vor putea să îşi facă leacuri felurite.
Din ziua aceea, toate poieniţele şi orice petec de pământ a fost acoperit de gălbenele. Ele şi-au dus misunea la bun sfârşit mulţumită zânei.
Acum, Geraldine este fericită. Ea a câştigat la început o prietenă, iar apoi, chiar şi o sută de prieteni.
Însă, dintre toate fiinţele de pe Pământ, noi, oamenii suntem cei mai norocoşi. Iar asta, fiindcă toate gălbenelele din lume ne poartă de grijă, întotdeauna.
Acest material este realizat de diversificare.ro și este protejat prin Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu completările și modificările ulterioare. Este interzisă copierea, modificarea, afişarea, distribuirea, transmiterea, publicarea, comercializarea, licenţierea, crearea unor materiale derivate (inclusiv înregistrări audio sau video ale materialului disponibil pe site) sau utilizarea conţinutului site-ului în orice scop fără confirmarea prealabilă scrisă din partea diversificare.ro.
Citarea corectă în condițiile legii se face prin menționarea titlului materialului, numelui autorului, anului publicării și a sursei de unde provine materialul. Pentru informații despre folosirea acestui material ne puteți contacta la: [email protected]
Pentru copiii creativi, descărcaţi şi planşa de colorat!