În păduricea de aluni trăia odată un pitic bătrân. El nu avea puteri magice sau alte calități ca alți pitici din povești. Dar nici nu era un pitic obișnuit: era cel mai mic, cel mai pițigăiat și cel mai ursuz dintre toți piticii din lume…
Piticul acela era tare închircit. Pentru că era atât de ursuz, el privea tot timpul în jos. De aceea avea spinarea încovoiată ca o cârjă cioturoasă…
Dar bietul pitic nu a fost singur întotdeauna. Cu mult timp în urmă. până și el a fost copilaș și avea și el un nume. Se numea Citip și avea părinți buni și iubitori.
Citip era un copilaș tare norocos. Părinții lui aveau de toate și nici lui nu îi lipsea nimic. Tot timpul avea hăinuțe noi și curate, iar masa era plină de mâncăruri sănătoase. Dar el, ca un copil obraznic ce era, le făcea pe toate pe dos: când trebuia să se spele. stătea murdar, când trebuia să meargă la școală, se ascundea sub pat, iar când trebuia să pape, el fugea în cămară și se îndopa cu orice găsea dulce pe acolo. Niciodată el nu ascultase de părinții lui și râdea de copiii ascultători.
Dar iată că într-o bună zi, sosi în sătuc o doamnă tare frumoasă. Ea era în trecere pe acolo și întreba pe toată lumea cum se ajunge în păduricea de aluni. Toți cei pe care i-a întrebat i-au răspuns frumos. Cu toții au ajutat-o cu dragă inimă. Dar, când l-a întrebat și pe Citip unde e păduricea, el nici nu a băgat-o în seamă. Atunci, doamna știu că pe el îl căuta. Ea l-a întrebat:
– Citip, așa-i că ție îți plac dulciurile?
Când auzi de dulciuri, Citip se uită la doamnă curios.
– Dacă aș putea, aș mânca dulciuri toată ziua și toată noaptea! răspunse Citip fără să se gândească.
Atunci ea îi întinse o ciocolată mare de tot și se făcu nevăzută. Citip o înșfăcă și o luă la fugă cu ciocolata. Nu avea de gând să o împartă cu nimeni. Oricum părinții lui nu l-ar fi lăsat să o pape pe toată deodată. Dar lui îi plăcea ciocolata și cu asta basta. Avea de gând să o mănânce pe toată și apoi să se ducă înapoi spre casă. Dar, ciocolata era mare de tot. Citip nu putu să o mănânce pe toată atât de repede. Se făcu seară. iar Citip încă mai mânca din ciocolată… și nu mâncase nici măcar o jumătate de ciocolată… Dar, el era atât de egoist și de lacom… Se hotărî să fugă cu ciocolata lui și să o termine singur. Până când termină el ciocolata trecuse multă vreme. iar el se tot mutase din loc în loc. Până la urmă, nici nu mai știa unde se afla. Deodată, îi ieși în cale iarăși doamna aceea frumoasă.
– Citip, ai terminat ciocolata? Te-ai rătăcit? spuse ea râzând.
– Da… m-am pierdut prin pădure… răspunse el.
– Ai fost rău cu mine și obraznic cu părinții tăi. Să știi că ești pedepsit de Zâna Pădurii. Măcar de ai fi împărțit ciocolata cu un singur prieten. Măcar dacă te duceai la părinții tăi, să le spui ce ai primit… atunci erai iertat.
Citip era destul de speriat. Nu știa unde se află, părinții lui erau departe. iar lui începea să îi fie foame și frig.
– Vei sta singur aici în pădure până când vei învăța și tu să împarți. Până atunci. vei rămâne mai mic decât orice pitic! spuse Zâna și dispăru ca o nălucă. Dar, în loc să se pună pe plâns, în loc să ceară iertare, Citip se încăpățână și mai tare. Nici nu îi trecea prin minte că mai bine nu mânca din ciocolată…
Și uite așa ajunse Citip să fie cel mai mic pitic. Acum el era bătrân și locuia într-o căsuță mică și rotundă. Trăia acolo singur singurel de o viață întreagă. Căsuța lui era și ea foarte mică și avea o ușă tot mică, așa, ca pentru un pitic mic, mic, mic și cocoșat. Când intra în căsuță barba lui albă mătura podeaua, atât de lungă era. Până și căciula lui cu moț roșu era prea mare față de cât era el de mititel și tot timpul îi pica pe jos. Ca să meargă de colo până colo, piticul făcea mulți pași fiindcă avea piciorușe scurte iar asta îl obosea degrabă.
– Of! Ce n-aș da să am picioare măcar puțin mai lungi…. spunea piticul supărat când obosea.
Alteori, ca să culeagă fructe din pădure trebuia să își care scara lui micuță, altfel nici vorbă să ajungă la zmeura dulce și parfumată.
– Of! Of! Of! câtă muncă pentru zmeura asta… ce n-aș da să fiu puțin mai mare și să am mânuțele puțin mai lungi! spunea piticul pițigăiat cărând scara lui mititică.
Și pe cât de ursuz și de nervos era, pe atât de încăpățânat era. Încăpățânat să nu ceară ajutorul nimănui pentru nimic!
– Sunt mic dar sunt mai voinic și mai isteț decât orice pitic mare sau mai mic !!! își spunea el hotărât. Eu mă descurc singur, trăiesc singur și vorbesc tot singur!!! Bine că nu e nimeni pe aici să mă deranjeze din treburile mele !!! își spunea el tot timpul.
Așa era viața lui de multă vreme.
Se descurca piticul singur, și făcea cam de toate. Totuși, în fiecare dimineață și în fiecare seară era un gând care nu îi dădea pace.
– Nici anul ăsta nu am ajuns la alune… se gândea el nervos. Adevărul era că dintotdeauna își dorea să guste măcar o dată din alune. Nu mâncase niciodată și era atât de curios… Toată iarna cât stătea la gura sobei numai la alune se gândea. La alune, și la tot felul de scări mai lungi sau cine știe ce alte invenții.
– Cum să ajung la alune? acesta era primul și ultimul gând al lui în fiecare zi. Veni primăvara, apoi veni vara iar apoi se apropie din nou toamna…Și veni și vremea când alunele erau coapte, sus în copaci.
Dis de dimineață, piticul se ducea cu scărița lui să culeagă alune.
Alunii sunt însă niște copaci mai deosebiți. Ei nu sunt ca alți pomi care fac fructe ci au mai multe tulpini subțirele și lungi de tot. Uneori, alunii cresc aproape cât o casă, atât sunt de înalți. Iar piticul cel mic, tocmai la alunii cei mai mari se și ducea.
Își rezemă scara de o tulpină de alun. Cu mare nerăbdare se urcă sus, mai sus și mai sus până când i se termină scărița. Din nefericire pentru el, scara lui era abia cât un copilaș de înaltă, nici vorbă să ajungă până în vârful alunului…
– Of!!! Of!!! Of!!! iar am făcut o scară prea mică !!! strigă el nervos și pițigăiat. Așa supărat cum era începu să țopăie ca un iepuraș în jurul copacului și tot striga.
– Alune! Vreau alune! și țopăia, striga și iar țopăia.
– Sunt prea mic și pitic!!! chiar și cu scara sunt prea mic și pitic!!! și striga, și striga cât putea el de tare cu glasul lui pițigăiat.
La un moment dat, se auzi din copac cineva care spărgea alune: pop, poc, poc… imediat piticul se uită în sus:
– Cine a îndrăznit să îmi fure copacul?! Dă-te jos imediat!!! strigă piticul supărat.
– Poc, poc, poc, poc …. se auzea din nou. Piticul mai strigă de câteva ori dar tot degeaba. Văzând că nu i se dădea importanță se tot învârti de jur împrejurul alunului, doar-doar va vedea cine era la furat de alune. Într-un târziu se așeză la umbra alunului, supărat și obosit.
Spre seară, poposi pe iarbă și hoțul de alune. Piticul cel mic, obosit de atâta țopăit nici nu mai avea putere să se ridice de pe jos. Doar se uita la intrus cu mirare. Hoțul nu era decât o pasăre cu pene negre și gri, care avea un cioc lunguieț și ascuțit. Nici măcar nu era o pasăre prea mare… Era mică, atât cât era și piticul cel mic.
– Tu ce mai ești? întrebă piticul cel mic.
– Eu? Eu sunt un alunar! Eu aștept toată vara să se coacă alunele și le mănânc pe toate, până la ultima! răspunse pasărea veselă.
Piticul stătea supărat cu privirea lăsată în jos, după cum avea obiceiul. Văzând asta, alunarul îl întrebă:
– Dar tu de ce tot țopăiai în jurul alunului? Trebuia să vii și tu sus. Erau atâtea alune…!
– Eu sunt mic, prea mic ca să mă urc tocmai până acolo… răspunse el dezamăgit. Dacă aș avea aripi ca tine, sau dacă aș fi și eu mai înalt, atunci aș putea să le fac pe toate atât de ușor! mai spuse piticul și se puse pe plâns. Plângea bietul pitic mic, de supărare.
Văzând că plânge, păsării i se făcu milă de el. Zbură repede până sus și se întoarse de îndată cu două alune în cioc.
– Poftim, ia-le pe acestea… doar două au mai rămas, spuse alunarul și i le oferi.
Piticul cel mic, în loc să se bucure se puse pe plâns și mai tare… După ce se mai liniști, alunarul îl întrebă de ce plângea.
– Plâng, pentru că sunt mic… sunt cel mai mic, și sunt cel mai mic pitic…. și mai sunt și cel mai singurel pitic….
– Dar de ce ești cel mai mic pitic? întrebă pasărea.
– Sunt cel mai mic și mai mic pentru că toți ceilalți pitici au crescut mai mari… spuse el printre lacrimi. Când eram copil aveam prieteni mulți dar toți au crescut mari iar eu am rămas mic și singur….
– Dar de ce ei s-au făcut mari și tu ai rămas mic? întrebă pasărea neștiutoare. Atunci, piticul îi povesti alunarului cum ajunsese el din Citip, cel mai mic pitic.
– Acum, stau singurel, mănânc singurel, dorm singurel și vorbesc tot singurel… mai spuse el. Nu mai vreau să stau singur, spuse piticul cel mic. Alunarule, te rog te rog, fii tu prietenul meu!
După ce se gândi puțin, pasărea zise:
– O să fiu prietenul tău, dacă îmi lași mie alunele astea două, spuse pasărea.
Piticul cel mic se uită la alune cu poftă. De atâția ani le pândise și poftise la ele… și îi mai era și foame căci era seara deja, iar el încă nu mâncase.
– Știi… îmi este tare foame… hai să le împărțim între noi, spuse piticul. Iar apoi, dacă vrei, putem împărți și căsuța mea. Iarna e atât de frig… iar tu, cred că nu ai o căsuță călduroasă ca a mea.
Auzind aceste vorbe, pasărea se transformă într-o clipă în Zână.
– Tu erai! strigă piticul. Îmi pare rău! Îmi pare rău! Nu mai vreau să stau singur. Nu mai vreau să mănânc singur! Vreau să cresc mare și să am prieteni! spuse el în grabă.
– Ca să crești mare trebuie să fii cuminte. Trebuie să mănânci mâncare. Cu ciocolata uite cum te-ai făcut! Mai vrei să fii cel mai mic și mai mic pitic?
– Nu, nu, nu mai vreau! spuse el grăbit.
Atunci, Zâna Pădurii îl făcu la loc Citip. Îl duse din nou în sătucul lui și îi lăsă și o ciocolată uriașă în brațe. Dar Citip nu se mai lăsă păcălit a doua oară. El rupse ciocolata în două jumătăți. O jumătate le-o oferi prietenilor săi. Cealaltă jumătate o duse acasă la părinți. Din ziua aceea, Citip a fost cuminte și ascultător. Tot timpul se așeza la masă cu părinții lui și mânca tot din farfurie.
Când a trecut destulă vreme, el se făcu mare. A crescut fericit și sănătos și a trăit înconjurat de prieteni pentru tot restul vieții!
Acest material este realizat de diversificare.ro și este protejat prin Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu completările și modificările ulterioare. Este interzisă copierea, modificarea, afişarea, distribuirea, transmiterea, publicarea, comercializarea, licenţierea, crearea unor materiale derivate (inclusiv înregistrări audio sau video ale materialului disponibil pe site) sau utilizarea conţinutului site-ului în orice scop fără confirmarea prealabilă scrisă din partea diversificare.ro.
Citarea corectă în condițiile legii se face prin menționarea titlului materialului, numelui autorului, anului publicării și a sursei de unde provine materialul. Pentru informații despre folosirea acestui material ne puteți contacta la: [email protected]