Nucul şi umbra lui

Acum nu prea mult timp, erau 7 oameni harnici. Toţi 7 aveau în grijă o mică bucată de pământ. Pe acea bucată de ţărână îşi încropiseră o grădină cu zarzavaturi şi o fâneaţă.

Pe fâneaţă era un nuc tânăr. Nucul crescuse de capul lui, chiar în mijlocul fâneţei. El era tânăr şi încă nu avea nuci pe crengi; avea doar frunze verzi şi mari, cum au toţi nucii din orice colţ de lume. Trunchiul său era subţire cât mâna unui copil de grădiniţă şi nici prea înalt nu era încă.

Când oamenii au văzut nucul crescut în mijlocul fâneţei s-au supărat foarte tare:

– Ce caută copacul acela în mijlocul pământului nostru? Trebuie să păstrăm fâneaţa însorită şi curată, fără copăcei sau buruieni de vreun fel. Dacă avem umbră, nu vom avea iarbă înaltă! Ce vor mânca atunci vitele noastre? Trebuie să scăpm de acel nuc! spuseră ei.

Ei bine, cei 7 gospodari se hotărâseră chiar să taie sau să smulgă din rădăcini acel copăcel nevinovat.

Astfel, ei porniră dis de dimineaţă cu topoarele în mâini: se duceau să îi aducă sfârşitul bietului nuc.

 Când plecau de acasă însă, copiii lor i-au văzut:

– Unde se duc cu topoarele? întrebă un băieţel curios.

– Să mergem şi noi, să vedem! s-au gândit toţi copiii.

Tiptil, tiptil, s-au ţinut după părinţii lor până au ajuns pe fâneaţă. Când au văzut copăcelul, ei au înţeles ce urma să se întâmple:

– Vor să taie copăcelul!!! au spus toţi, într-un glas.

Apoi, cei 7 oameni mari au ridicat topoarele în mâini. Dintr-o dată, copiii au început să strige cât îi ţineau gurile:

– Nuuu! Staţi! Lăsaţi copăcelul să trăiascăăă!! strigau ei disperaţi.

Cei 7 oameni mari nu se aşteptau la una ca asta; nici nu ştiau că au fost văzuţi de copii.

Copiii s-au strâns în jurul copăcelului şi au spus:

– Lăsaţi copăcelul să crească mare! Mai bine avem grijă de el! Poate, când va creşte, va avea chiar şi fructe! spuse unul, hotărât să scape nucul de la pieire.

– Până acum nu am avut nici un copăcel! Să fie acesta primul! spuse alt copil.

Copiii stăteau lipiţi de copac, disperaţi să salveze acel biet nuc. Atunci, cei 7 oameni au lăsat topoarele la pământ.

– Cum să lăsăm un copac să crească în mijlocul fâneţei noastre? a spus unul dintre cei 7 oameni harnici.

Apoi, ceilalţi au spus:

– Să mai aşteptăm puţin. Să treacă timpul, iar dacă acest nuc ne va da bătăi de cap, atunci vom hotărî ce e de făcut.

Copiii erau în culmea fericirii. Erau atât de bucuroşi încât au promis să aibă mare grijă de acel nuc, tot timpul.

Timpul a mai trecut, iar copiii erau zilnic pe lângă nuc. Nici nu aveau de făcut mare lucru fiindcă nucul îşi purta şi singur de grijă. Cei mici aveau timp să alerge şi să se joace în jurul copacului, oricât vroiau.

După câţiva ani, copacul crescuse. Acum, avea trunchiul gros de nu îl puteai cuprinde cu braţele, iar crengile sale erau încărcate cu roade. Din nucile lui, cei 7 oameni harnici puteau face dulceaţă şi cozonaci sau orice altceva le venea în minte să pregătească. Şi frunzele le foloseau la diferite treburi gospodăreşti sau vopseau lâna cu ele. Însă, toţi se mirau de un lucru: sub nuc nu era pic de umbră.

Vedeţi voi, nucul era foarte recunoscător că fusese salvat de la moarte. De aceea, se străduia să nu încurce pe nimeni. Iar pentru că fânul are nevoie de soare, nucul îşi ţinea umbra lipită de trunchi.

Mai târziu, veni un an foarte greu şi secetos. În acel an, nu plouase mai deloc. Soarele era mai puternic ca oricând şi ardea câmpiile cu razele lui.

– Ce secetă! Şi ce căldură groaznică! se plângeau ei. Nu avem pic de umbră, să stăm şi noi la răcoare… Grădina noastră e uscată, iar iarba nu a crescut; a ars-o şi pe ea soarele.

Însă, cei 7 oameni nu băgau de seamă un lucru: nucul auzea tot ce vorbeau ei.

Crescuse mare, avea o coroană rotundă şi frunze mari. Însă, ca să nu supere pe nimeni, el îşi ţinuse umbra strâns lipită de trunchi. Acum, că oamenii începeau să se plângă de soarele nemilos, nucul a făcut un lucru extraordinar: şi-a întins cregile în toate direcţiile. Astfel, şi-a lăsat umbra liberă, aşa cum trebuia să fie  umbra unui nuc mare. Ea a început să se întindă peste toată fâneaţa, iar apoi şi peste grădina cu zarzavaturi. Abia acum, oamenii vedeau ce suflet mare avea acel nuc:

– Câtă răcoare! se bucurau oamenii.

– Ce umbră deasă are nucul nostru!

– Ce noroc că nu l-am tăiat… spuneau cei 7 oameni.

Apoi, ei s-au aşezat pe iarbă, lângă nucul de pe fâneaţa lor.

În acel an, nucul a rămas cu crengile întinse peste tot pământul oamenilor. Datorită lui, ei au avut şi iarbă înaltă şi grădina plină de roade.

Apoi, când sosi toamna cu ploile ei, nucul a încercat să îşi strângă crengile şi umbra, însă era deja înţepenit aşa, cu crengile întinse în toate direcţiile. Văzând asta, oamenii i-au spus:

– Lasă-ţi crengile aşa întinse cum sunt, să avem umbră tot timpul. Eşti o binecuvântare pentru noi toţi!

Atunci, nucul s-a pus liniştit pe somn: ştia că era împăcat cu oamenii. De atunci, nucul a crescut şi s-a înălţat iar oamenii au putut să se bucure în continuare de răcoare, la umbra lui deasă.

Sfârşit!

Acest material este realizat de diversificare.ro și este protejat prin Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu completările și modificările ulterioare. Este interzisă copierea, modificarea, afişarea, distribuirea, transmiterea, publicarea, comercializarea, licenţierea, crearea unor materiale derivate (inclusiv înregistrări audio sau video ale materialului disponibil pe site) sau utilizarea conţinutului site-ului în orice scop fără confirmarea prealabilă scrisă din partea diversificare.ro.

Citarea corectă în condițiile legii se face prin menționarea titlului materialului, numelui autorului, anului publicării și a sursei de unde provine materialul. Pentru informații despre folosirea acestui material ne puteți contacta la: oanacatalina@diversificare.ro

Pentru copii, puteţi descărca ilustraţia de colorat:

Nucul şi umbra lui

Comentarii