Dovlecii din Soleado

Soleado era o țară foarte îndepărtată. Oamenii de acolo erau harnici și veseli ca vremea bună. Ei trăiau în lumină și căldură căci Soarele nu îi părăsea nici ziua nici noaptea. În vremea aceea ziua și noaptea se asemănau foarte mult. Pe cerul nopții Luna, stelele și Soarele încă străluceau împreună.

Ziua era foarte luminoasă căci Soarele străbătea cerul în caleașca lui de foc. Când venea noaptea, Soarele îl trimitea uneori pe fatele lui mai mic, Sol să cutreiere cerul în locul său. Sol strălucea mai puțin, iar prietenele lui, Luna și stelele apăreau și ele ca niște licurici.
Soarele era fericit să vadă câte lucruri bune fac oamenii din Soleado. Se bucura, căci știa: dacă ei nu ar străluci atât de mult timp, nici roadele pământului nu ar fi atât de multe, iar oamenii ar fi înfometați. Atât timp cât oamenii nu uitau să îi mulțumească, el era bucuros să privească totul din caleașca lui de foc. Anii treceau repede, iar oamenii își duceau zilele cu veselie, ca întotdeauna. Cei mici creșteau văzând cu ochii. Când se făceau mari, copiii iși făceau și ei familii și aveau copii.

Însă veni vremea când totul avea să se schimbe. Poporul cel vesel din Soleado nu știa ce pericol stătea ascuns în mijlocul junglei. Chiar în pădurea lor deasă de palmieri și arbori de cacao, se ascundea un dușman necunoscut. Un vulcan puternic tocmai se trezea din somn după multe, multe veacuri de odihnă. El era mai orgolios decât un dragon și mai nervos decât un balaur. Fiind adormit de atâta vreme, poporul îl uitase. Văzând asta, Vulcanul se hotărî să se răzbune pe toată lumea. Mocnind, el aduna piatră topită și foc ca să distrugă cât mai multe lucruri din viața cea frumoasă a oamenilor.
Curând, vulcanul crescu foarte mare. El adună atât de multă piatră și foc încât începea să dea pe dinafară. Lava începu să curgă puțin câte puțin la vale. Prin vârf, vulcanul fumega ca un coș de fum iar atunci, toți oamenii au început să se întrebe ce se întâmpla. Din satele lor ei vedeau cum din mijlocul junglei se înălța fum negru până în cer.
Mai curioși, câțiva dintre ei s-au hotărât să dea de capăt acelui mister și au plecat spre locul de unde ieșea acel fum. Înarmați cu nuiele și bețe de bambus, cinci tineri au plecat către inima pădurii.

După o zi și o noapte de mers printre liane și copaci de tot felul, ei au ajuns la poalele unui munte. Muntele era unul cam neobișnuit. De la poale și până sus spre vârf nu se vedea nicio plantă mică, nici măcar un firicel de iarbă.
Când au pășit pe piatra muntelui, tinerii au simțit căldură sub tălpi. Acum, ei chiar nu mai stiau ce să creadă: era magie sau ce putea să însemne una ca asta? Încet-încet, ei au urcat câțiva pași. Vulcanul însă nu avea de gând să îi lase să ajungă până sus și a lăsat un râu de lavă să alunece la vale. Asta îi sperie din cale-afară pe băieți. Cum au văzut lava fierbinte curgând spre ei și-au luat tălpășița prin junglă fără să privească înapoi.

Ajunși în sat le-au povestit celorlalți ce se întâmplase. Nimeni nu știa ce era vulcanul din jungla deasă…
Înțelepții satului s-au adunat de îndată la Sfatul Bătrânilor ca să se decidă ce era de făcut. Nici ei nu își aminteau să fi auzit vreodată de un munte fierbinte care scuipă foc. Îngrijorați, ei au luat repede o decizie. Au hotărât că cel mai bine era să se retragă în altă parte a țării, departe de junglă pentru o perioadă.

Așa că, fiecare familie și-a strâns lucrurile cele mai de folos și s-au pornit cu toții spre sud. Cu durere în suflete, oamenii mergeau cărând în spinare oale, linguri și unelte. Pe drum ei tot priveau în urmă la sat și la jungla lor verde. După câteva ceasuri, bătrânii au spus că era timpul să se oprească toți să se odihnească puțin și să mănânce. Toată lumea s-a așezat pe iarbă pentru a-și astâmpăra foamea.
Mâncând, oamenii priveau cerul înstelat și pe Sol. El străbătea bolta în caleașca fratelui său.

Dintr-o dată o lumină roșie se văzu pe cer. Apoi se ridică un nor de fum. Toată lumea încremeni de spaimă. Norul de cenușă se răspândi peste tot: pe ei, în aer, pe plante… nu se mai vedea nimic. Toată lumina se transformă în întuneric.
După ceva timp, prin valul de cenușă începea să se vadă Luna. Ea era acum singură pe cer alături de surorile ei, stelele. Însă, nici urmă de Sol sau de caleașca de foc… Nimeni nu putea să își dea seama ce se întâmplase cu adevărat… Nimeni nu știa unde era Sol, însă cu toții iși doreau să afle. Așa că cei mai curajoși bărbați au pornit înapoi spre sat.

Ei încă nu știau că Sol fusese prins în valul gros de cenușă. Atunci, a căzut din caleașca fratelui său tocmai până jos pe Pământ. Ca să nu pârjilească totul în cale el hotărî să își arunce repede toate razele de foc. Așa că Sol își lepădă haina cerească și s-a prăbușit cu viteză pe câmp. Dar Sol nu era deloc speriat. El aștepta clipa aceea de multă vreme. Toate stelele au o misiune de îndeplinit iar acum era timpul pentru misiunea lui Sol.
Când se apropiau de sat începea să se lumineze și cerul: Soarele îi aștepta privind un câmp întins. Toate razele lui erau îndreptate spre pământ. Oamenii se apropiară cu pași repezi de câmpul acela. În timp ce se apropiau vedeau ceva deosebit pe jos. Tot privind, oamenii începeau să distingă niște forme ovale de culoare roșiatică… Tot mergând ei au văzut cum tot câmpul era plin de un fel de fructe. Fructele erau unele mai rotunde, altele mai ovale. Toate erau prinse de lujeri țepoși și frunze mari.

Iar apoi, pentru prima dată, Soarele le vorbi oamenilor. El le spuse că fratele lui va trăi printre oameni în chip de fruct iar fructul se va numi “Fructul Soarelui”. În felul acela, Sol putea avea viață nesfârșită. Le-a mai spus în câte feluri putea să îi ajute Fructul Soarelui pe oameni și i-a învățat să își facă leacuri și mâncare din ele. Așa au aflat oamenii că din pulpa lui se fac supe, plăcinte și alte mâncăruri delicioase și colorate. Au mai învățat și că din semințe se face ulei și alte leacuri pentru unele boli omenești.
Auzind acestea, oamenii s-au întors în satele lor și s-au pus pe cules bucuroși. În fiecare an ei plantau și îngrijeau Fructul Soarelui cu veselie. Când venea toamna ei mergeau din nou la cules.

Timpul a trecut repede iar oamenii din Soleado au făcut ce i-a învățat Soarele. Astfel, ei și copiii lor au trăit mult timp sănătoși. Bucuroși de darul primit, ei s-au hotărât să îi ajute pe toți oamenii lumii să afle despre acel fruct. Ei au împărțit semințele cu toate celelalte popoare ale Pământului ca toți să se bucure de viață lungă și sănătate ca și ei.

 

Acest material este realizat de diversificare.ro și este protejat prin Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu completările și modificările ulterioare. Este interzisă copierea, modificarea, afişarea, distribuirea, transmiterea, publicarea, comercializarea, licenţierea, crearea unor materiale derivate (inclusiv înregistrări audio sau video ale materialului disponibil pe site) sau utilizarea conţinutului site-ului în orice scop fără confirmarea prealabilă scrisă din partea diversificare.ro.

Citarea corectă în condițiile legii se face prin menționarea titlului materialului, numelui autorului, anului publicării și a sursei de unde provine materialul. Pentru informații despre folosirea acestui material ne puteți contacta la: oanacatalina@diversificare.ro

Comentarii