Bolo şi urzicile lui

Demult, pe lume exista un om pe nume Bolo. El locuia într-un cort, iar cortul lui era într-un trib.

În trib, fiecare om era priceput la câte ceva: unul făcea pâine, altul mâncare, altul căra apăori săpa fântâni, iar Bolo meşterea multe obiecte folositoare: sfoară, aţă subţire, plase şi saci pentru cărat mâncare, vase pentru apă şi câte şi mai câte. Nu trecea o zi fără ca Bolo să inventeze câte un scaun, ori o găleată, ori, cine ştie ce lucru năstruşnic şi nemaivăzut la vremea aceea. Spun asta fiindcă pe atunci, oamenii abia descoperiseră focul şi roata, iar lumea era complet diferită: nu existau nici măcar trăsuri trase de cai, ca să nu mai vorbesc de maşinile sau bicicletele pe care noi le vedem acum peste tot.
Poate credeţi că oamenii se plictiseau mult pe atunci, însă nu era deloc aşa. Ei aveau multe lucruri de făcut în fiecare zi. Cel mai important şi mai interesant pentru oamenii de atunci era să descopere şi să inventeze cât mai multe lucruri noi şi utile, fiindcă aveau o viaţă destul de grea. Ei îşi făceau rost de hrană din pădure sau de pe câmp, iar asta cerea tot timpul pe care ei îl aveau.

Oamenii erau la mila naturii. Dacă ploua ori era secetă, erau nevoiţi să găsească soluţii pentru a face rost de mâncare. De aceea, de multe ori se mutau din loc în loc cu corturile lor cu tot. Când plecau, cărau toate cele necesare vieţii, în spinare. Atunci, fiecare om îşi lua uneltele, oalele, hainele sau ceea ce era de trebuinţă ca să se descurce.

La un moment dat, se întâmplă un lucru groaznic: o furtună teribilă se abătu asupra pământului. A plouat mult atunci. Apa era multă şi râurile se umflaseră prea mult. Apoi, au urmat inundaţii nemiloase care nu se mai opreau. Apele măturau totul în calea lor, iar tribul lui Bolo era în mare pericol. De aceea, oamenii s-au hotărât să pornească la drum spre culmile munţilor. Acum, erau cu toţii foarte grăbiţi. Din clipă în clipă, apa îi putea acoperi cu totul. Asta i-a obligat pe toți să ia la repezeală câte ceva din cort şi nimic mai mult, fiindcă nu aveau timp deloc.

Pe moment, fiecare s-a gândit care ar fi cel mai preţios lucru. Ei aveau ba o pâine în mână, ba aşternuturi, ori vreo pătură în spinare, ba o pisică neajutorată în cârcă, şi tot aşa.

Toţi oamenii din tribul lui Bolo urcau la deal, grăbiţi. Când au reuşit să se îndepărteze, au început să se uite după un loc bun de odihnă. Au găsit o poieniţă şi s-au aşeazt acolo. Erau obosiţi după un urcuş destul de dificil. Au stat ce au stat ei iar apoi, le veni cheful de vorbă. Prividu-se unii pe alţii, au început cu întrebările:
– Tu de ce ai luat pătura de pe pat? Altceva nu ai mai găsit să iei? o întrebă cineva pe o fată.
– Ce să zic şi eu… am muncit trei luni ca să o fac aşa frumoasă şi îmi era milă de munca mea. Cum să o las pradă apelor? răspunse fata.
– Şi tu, de ce ai atâta pâine în spinare, omule? Ai scăpat de ape şi te temi că mori de foame? îl întrebau pe unul care avea un sac plin cu pâine.
– Ba mă tem că muriţi voi de foame şi am luat pâine destulă pentru toţi, răspunse bărbatul şi le împărţi pâinea tuturor.
– Dar tu, de ce cari burdufurile acelea cu apă? Atâta apă din râu nu era destulă? îl întrebau pe unul care cărase cu greu nişte burdufuri din stomace de capră.
– Ba, cu toată apa de la râu tot nu putem trăi, că nu mai este bună de băut. Aşa că, am luat în grabă apă pentru toată lumea de aici! răspunse omul acela şi le împărţi tuturor câteva guri de apă curată.

După ce au băut apă şi au mâncat pâine, toţi oamenii au început să se uite foarte miraţi la Bolo.
– Bine măi Bolo, noi am cărat apă şi pâine, dar tu ce faci? Nici nu ajuţi, nici nu îţi iei cu tine măcar o daltă sau ceva care să fie de ajutor altcuiva. Mare meşter mai eşti şi tu! îl certau ei pe Bolo. Asta, fiindcă el nu avea nimic nici în spinare, nici în mână. Părea că nu luase nimic cu el. Însă Bolo spuse:
– Cum să nu iau? Sigur că am luat tot ce am nevoie ca să vă ajut pe toţi atunci când veţi avea nevoie.
– Şi ce ai luat cu tine de ne poţi ajuta pe toţi când vom avea nevoie? întrebau oamenii neîncrezători.
– Ei bine, iată! spuse Bolo şi scoase din buzunar un mic briceag cu lamă scurtă şi un ac. Apoi, le arătă şi o desagă mare cu urzici bătrâne.
– Ha! ha! ha! izbucniră toţi în râs. Cum, tu asta crezi că este de folos cuiva? Păi, cuţit avem şi noi, ace avem şi noi iar de urzici ce nevoie am putea avea? Vezi să nu te usture prea tare! râdeau ei cu gurile până la urechi.
– Mai bine aşteptaţi şi veţi vedea! răspunse Bolo.
Toţi oamenii din trib credeau că Bolo era nu un mare meşter, ci doar un mare leneş. Însă asta rămânea de văzut.
După ce s-au odihnit, oamenii s-au ridicat şi au pornit mai departe, spre culmile munoase. Acolo îi aşteptau pădurile de brad şi fâneţele pline cu flori de munte.

Cum au pus piciorul în prima poieniţă, oamenii au decis să rămână acolo. Însă urma cea mai dificlă parte a călătoriei lor: adăposturile. Fiindcă au fost contrânşi să plece prea repede, nici unul nu apucase să îşi strângă cortul. De aceea, acum erau cu toţii sub cerul liber.
– Ce ne facem? se întrebau ei, disperaţi.
Pe bună dreptate erau disperaţi: nu era niciunul în stare să facă un cort cu mâna goală. De supărae, toţi au început să îi certe pe Bolo:
– Dacă erai meşter adevărat, acum aveai unelte ca să faci măcar o colibă mică şi amărâtă!
– Aflaţi că până mâine seară, toată lumea va avea cu ce să îşi ridice cortul, răspunse Bolo foarte liniştit.
Atunci, toţi au rămas cu gurile căscate. Cum ar fi putut Bolo să facă atâtea corturi cu mâinile goale? Dar el spuse:
– Nu voi face doar eu singur corturile. Vă voi arăta tuturor cum să vă faceţi sfoară şi aţă de cusut numai din urzici. Iar apoi, dacă avem noroc, poate găsim şi câteva urzici tinere ca să avem ce mânca.
– Şi pânza cum o vom face? întrebară oamenii.
– Şi pânza, tot din urzici o vom face.
Atunci, toţi oamenii s-au mirat. Parcă nu le venea să creadă câte lucruri se pot face din urzici. Bolo vedea că toţi erau neîncrezători.
De aceea, luă o urzică şi îi curăţă tulpina de frunze. Frunzele îl cam pişcau de mână, însă corturile trebuiau ridicate cu orice preţ. După ce curăţă tulpina de frunze, el începu să decojescă tulpina urzicii ca pe o banană. De pe tulpina aceea el a scos câteva fâşii lungi şi subţiri de coajă. Coaja arăta ca o aţă subţire şi lungă. El împleti toate firele acelea ca aţa. La final, le arătă tuturor:

– Iată, acum avem un fir de aţă, numai bun pentru cusut. Cu o aţă ca aceasta putem obţine sfoară groasă, bineînţeles după ce o răsucim şi o împletim aşa cum vă voi arăta eu.
Acum oamenii erau foarte foarte surprinşi. Nu ar fi crezut că se pot face atâtea feluri de aţă din plante, mai ales din nişte biete urzici.
– Ştii, Bolo, să mă ierţi că am judecat prea repede, spuse un om. Însă Bolo nu era supărat pe nimeni. El ştia multe lucruri, iar ceilalţi ştiau mult mai puţine. De aceea, se hotărî să facă cel mai bun lucru cu putinţă.
– Ştiu că nu din răutate m-aţi certat înainte. De aceea, vă voi învăţa pe toţi, absolut tot ce se poate face din urzici. La început vom face aţă multă, apoi sfoară roasă pentru toată lumea şi apoi, vom face şi ţesături din aţă, ca să avem cu toţii câte un cort zdravăn!
– Excelent! se bucurau cu toţii.
Oamenii au fost foarte atenţi şi ascultători, doar aveau mare nevoie de corturi De aceea, au învăţat foarte repede tot ce aveau de făcut. În două zile, fiecare om ştia cum se face aţa, sfoara şi ţesătura din urzică. Iar dacă s-au mai urzicat, nu s-a supărat nimeni.
Când toate corturile au fost gata, a mai apărut o întrebare:
– Şi acum, ce mâncăm? se întrebau unii pe alţii.
Nimeni nu cunoştea culmile muntelui căci, tribul locuise doar la câmpie întotdeauna. Însă Bolo veni din nou cu o soluţie:
– Vom mânca urzici!
Până atunci nu gătise nimeni urzici în afară de Bolo, bineînţeles. El ştia multe taine ale acestor plante şi era hotărât să îi înveţe și pe ceilalți tot ce ştia el.
– Până acum am avut de a aface cu urzici bătrâne. Să vă arăt ce putem face din urzicile tinere! spuse el.
Apoi, el şi tribul lui au pornit în căutare de urzici tinere. Fiecare a cules atât cât a găsit. Spre seară, cu toţii s-au adunat în jurul lui Bolo. El începu să spună:
– Din acestea vom face un ceai. Când am fost răcit sau frânt de oboseală, ceaiul de urzici m-a scos din boală.
Oamenii au gustat din ceai şi le-a plăcut. Apoi, Bolo mai făcu încă ceva:
– Din restul de urzici vom face o pastă de urzici. Acum, nu avem decât urzici şi asta vom găti, spuse el bucuros că are pe cine să înveţe atâtea lucuri interesante.
Iată cum Bolo şi urzicile lui au scăpat tot tribul de foame şi, pe deasupra, a reuşit să facă atâtea corturi rezistente, numai şi numai din urzici.
Dar toată această întâmplare s-a petrecut cu mii şi mii de ani în urmă. De atunci, lumea a învăţat multe despre urzicile lui Bolo şi a inventat fel de fel de reţete cu urzici tinere. Acum, urmaşii lui Bolo mănâncă pastă din urzici, clătite ori pilaf, şi cine ştie câte alte delicioase preparate pentru o sănătate de fier, exact ca a lui Bolo.

Sfârşit!

Acest material este realizat de diversificare.ro și este protejat prin Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu completările și modificările ulterioare. Este interzisă copierea, modificarea, afişarea, distribuirea, transmiterea, publicarea, comercializarea, licenţierea, crearea unor materiale derivate (inclusiv înregistrări audio sau video ale materialului disponibil pe site) sau utilizarea conţinutului site-ului în orice scop fără confirmarea prealabilă scrisă din partea diversificare.ro.

Citarea corectă în condițiile legii se face prin menționarea titlului materialului, numelui autorului, anului publicării și a sursei de unde provine materialul. Pentru informații despre folosirea acestui material ne puteți contacta la: [email protected]

Pentru copii, avem şi ilustraţia de colorat!

Bolo şi urzicile lui