În piaţă erau tarabe pline cu fructe şi legume. Toate erau foarte frumoase şi care mai de care mai coapte.
Vânzătorii erau foarte mândri şi strigau cât îi ţinea gura:
– Hai la fructe frumoaseee! Hai la legume gustoaseee şi la rădăcinoasee!
Pe tarabe, fructele şi legumele vorbeau în limba lor:
– Eu sunt cea mai frumoasă! spunea .
– Eu sunt cea mai parfumată! spunea căpşuna.
– Eu am miezul cel mai dulce! spunea mărul.
– Ba eu am miezul cel mai dulce! spunea şi para.
Legumele se lăudau şi ele singure, care mai de care:
– Eu sunt gustoasă şi frumoasă! striga roşia cât putea de tare.
– Şi eu sunt gustos şi arătos! răspundea ardeiul plin de sine.
– Eu am fier şi vitamine! se lăuda spanacul.
– Şi noi avem, şi noi avem! răspundeau în cor toate celelalte verdeţuri.
Ei bine, iată de ce pieţele sunt atât de gălăgioase: fiindcă absolut toate sufletele care sunt acolo vorbesc neîncetat.
Însă nu chiar toată lumea era atât de plină de sine ca acele fructe şi legume lăudăroase. Mai erau acolo şi nişte biete rădăcinoase. Erau aruncate, săracele de ele, în cutii, acoperite cu pământ negru. Pline de ruşine, stăteau pe tarabă de nevoie. Sperau totuşi să le observe cineva şi pe ele.
Unele rădăcinoase aveau puţin noroc. Dintre cele mai norocoase, morcovul, pătrunjelul şi ţelina erau mai căutate de gospodine:
– Îi vor da gust bun ciorbei! spunea câte una, foarte grăbită.
Seara, când piaţa se închidea, vânzătorii aruncau multă marfă; era marfa care se strica peste zi. Printre fructe şi legume stricate sau lovite, se mai rătăceau şi nişte rădăcinoase mai urâte pe care nu le cumpărase nimeni. Adesea, rădăcinoasele se ascundeau cu bună ştiinţă între fructele stricate, numai ca să scape de ruşine.
Le era ruşine bietelor fiindcă nu le vroia nimeni. Este foarte greu să vezi cum cei de lângă tine au succes, dar pe tine nu te bagă nimeni în seamă.
Aşa se simţeau şi multe dintre ele, date la o parte. De aceea, într-una din seri, au pus la cale o mare evadare. Pe când vânzătorii se pregăteau să scape de marfa stricată, câteva rădăcinoase s-au strecurat printre fructele lovite, în cutie.
Însă, tocmai când se pregătea să arunce totul la gunoi, vânzătorul le observă!
– Cum or fi ajuns aici? se întrebă el şi le scoase două rădăcini de ţelină şi un păstârnac. Apoi, aruncă toată cutia la gunoi.
Însă, spre bucuria ei, Ridichea Neagră rămăsese în cutie. Astfel scăpă de taraba vânzătorului, definitiv. Când se dezmetici, se afla într-un tomberon plin cu gunoaie:
– Ce urât miroase! striga ea fără să o poată auzi cineva. Ce mă fac? Cum ies de aici? se întreba ea deznădăjduită.
Dar nu se întrezărea nicio scăpare. Spre dimineaţă, Ridichea Neagră se resemnase:
– Aici îmi voi găsi sfârşitul! Şi nu am văzut cum arată măcar o furculiţă în viaţa mea scurtă şi fără sens!
Ridichea Neagră suferea foarte mult, însă nu pentru că se afla într-un coş de gunoi. Mai mult o durea sufletul fiindcă nu îşi îndeplinise scopul, nu devenise ceea ce ar fi putut fi: o mâncare delicioasă sau leac pentru vreun copil răcit.
Ştiind câte calităţi are şi cât bine ar putea face pe lume, Ridichea Neagră se simţea tare năpăstuită de soartă:
– De ce nu am şi eu glas omenesc? Aşa m-ar auzi şi pe mine cineva! Oare cer prea mult de la viaţă? se plângea ea, strigând în gura mare, în limba ei de rădăcinoasă…
Tot plângând, Ridichea nici nu observă când se făcu dimineaţă. Oricum, din coşul de gunoi nu se vedea mare lucru însă, se auzeau multe sunete. Dintr-o dată, începu se se apropie cineva sau ceva… Ridichea nu îşi dădea seama ce anume era. Ea auzea doar un zgomot asurzitor, ca un roi de bondari şi apoi, simţi cum coşul de gunoi era ridicat şi zdruncinat apoi, răsturnat cu fundul în sus. Înainte să îşi dea seama, ea se rostogoli într-o mare de gunoaie. Acum realiza ce se întâmplase: maşina de gunoi îşi făcea treaba.
Dar în tot răul este şi ceva bun: acum, Ridichea vedea lumina zilei. Privind în jur, ea observă că nu o mai despărţea nimic de lumea de afară: maşina era deschisă, iar ea putea foarte uşor să se facă nevăzută.
Zis şi făcut; cu un mic efort, ea se rostogoli peste saci şi fructe stricate. Într-o clipită se afla în mijlocul străzii.
– Ce bine! Nu mai miroase urât. Aer curat! strigă în limba ei. Dar nu apucă să respire măcar o gură de aer că maşinile începură să gonească peste tot pe stradă. Doar o minune a putut să o scape pe Ridichea Neagră înainte de a fi strivită.
– Noroc că strada este în pantă! se bucura ea. O luase la vale fără să plănuiască şi astfel, se salvase. Însă nici asta nu era prea bine. Acum că se rostogolea, Ridichea începea să ia viteză şi nu avea cum să se oprească de una singură. Tot gonind fără oprire, ameţi de tot. În mintea ei toate gândurile începeau să se amestece ca şi culorile pe care le vedea în faţa ochilor. Dintr-o dată, poc! se opri nici ea nu ştia cum.
– Ce durere de ridiche! spuse ea, ţinându-se de cap. M-am oprit, în sfârşit…
Da, se oprise ridichea. Stătea locului într-o mare de pământ negru şi umed. Alături de ea se aflau câteva sute de morcovi care stăteau cu capul în jos.
– Locul ăsta îmi aminteşte de casă! Ce bine era acolo, alături de fraţii şi surorile mele, spuse Ridichea Neagră. Apoi, ea se puse liniştită pe somn fiindcă era foarte obosită.
Avea şi de ce să fie obosită, după atâtea peripeţii. Dormi Ridichea Neagră până a doua zi de dimineaţă.
Apoi, când răsări soarele, ea observă pe cineva plimbându-se printre straturile cu morcovi.
– Ce mă fac? Eu nu sunt din părţile locului. Ce se va întâmpla cu mine acum? se întreba biata rădăcinoasă.
Însă, fără să vrea şi fără să ştie, Ridichea Neagră ajunsese acolo unde era nevoie de ea. Spun asta fiindcă omul care se plimba printre morcovi, era un bucătar iscusit. Iar bucătarii iscusiţi cunosc toate tainele şi calităţile alimentelor.
– Ce avem noi aici? întrebă bucătarul. O Ridiche Neagră!
Ridichea era surprinsă: o băga în seamă şi pe ea cineva. Acum simţea că ar putea să se aleagă ceva bun din toată călătoria ei.
Bucătarul iscusit avea o bucătărie impresionantă: totul strălucea de curăţenie, iar frigiderul şi cămara erau uriaşe şi ticsite de alimente. Însă pentru Ridichea Neagră urma o surpriză şi mai mare. Bucătarul o aşeză şi pe ea, într-un loc anume, din cămara lui cu legume.
Când văzu cine mai era alături de ea, aproape că nu îi venea să creadă:
– Câte rădăcinoase! Şi câte ridichi negre ca şi mine sunt aici! se mira ea. Cred că am ajuns în paradisul rădăcinoaselor! se bucura ea, îmbrăţişându-şi semenii. Apoi ea întrebă în stânga şi în dreapta multe lucruri despre bucătar: voia să ştie cât mai multe despre cel căruia îi datora atâta bucurie.
Ei bine, bucătarul cel iscusit avea mare grijă de cămara lui. Acolo punea cu mare atenţie numai cele mai frumoase şi mai sănătoase alimente. Iar despre Ridichea Neagră ştia destul de multe lucruri bune: că are vitamine, că are minerale, că este un leac bun pentru răceală şi pentru alte boli destul de serioase… Dar cel mai important pentru bucătarul cel iscusit era altceva şi anume: gustul. Tocmai pentru că are gustul atât de bun, bucătarul punea pe masă de fiecare dată, măcar o salată de ridiche neagră.
Astfel, Ridichea Neagră a putut într-un final să îşi îndeplinească misiunea: ea a devenit o delicioasă băutură cu miere pe care a băut-o cu mare poftă un copil drăguţ, ca tine.
Sfârşit!
Acest material este realizat de diversificare.ro și este protejat prin Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu completările și modificările ulterioare. Este interzisă copierea, modificarea, afişarea, distribuirea, transmiterea, publicarea, comercializarea, licenţierea, crearea unor materiale derivate (inclusiv înregistrări audio sau video ale materialului disponibil pe site) sau utilizarea conţinutului site-ului în orice scop fără confirmarea prealabilă scrisă din partea diversificare.ro.
Citarea corectă în condițiile legii se face prin menționarea titlului materialului, numelui autorului, anului publicării și a sursei de unde provine materialul. Pentru informații despre folosirea acestui material ne puteți contacta la: [email protected]
Pentru copii, puteţi descărca ilustraţia de colorat!
