Pepy, Bety şi Vety

Povestea noastră este despre Pepy, Bety și Vety care au aflat ceva foarte important. Dar mai întâi, să aflăm cine erau Pepy și Bety.

Pepy şi Bety erau doi câini de curte mari şi frumoşi. Casa lor era o cuşcă zdravănă, cu acoperişul roşu.  Stăpâna le dădea tot timpul mâncare bună ca să îi vadă sănătoşi şi fericiţi. Treaba lor era să păzească gospodăria şi să alunge intruşii.
Într-o seară de octombrie, pe când Pepy şi Bety işi făceau rondul de noapte, se auzi în nişte tufe de cătină un zgomot ciudat. Părea să fie vreun animal afla la ananghie. Câinii s-au alarmat pe dată şi au fugit într-acolo. Când au ajuns, au găsit o ieduţă speriată care zbiera cât o ţinea gura. Se rătăcise de famila ei şi rămăsese agăţată în spinii tufei de cătină. Cine ştie de când era sărăcuţa acolo, căci părea foarte speriată şi înfometată.
Câinii nu ştiau ce animal au găsit, dar au văzu că era puiuţ. Cum ei nu aveau copii încă, s-au gândit că ar fi foarte bine să o ia acasă pe micuţă şi să o crească, ca şi când ar fi fost a lor. Zis şi făcut. Au scos-o pe micuţă din spini şi au dus-o la ei în cuşcă.
– O vom numi Vety, spuse Bety. Apoi Pepy, Bety și Vety au dormit ghemuiți și nu s-au trezit până a doua zi.

A doua zi de dimineaţă toţi trei s-au trezit şi au ieşit la masă. Pepy şi Bety s-au grăbit să mănânce micul dejun. Stăpâna lor le pusese în farfurii granule pentru căţei. Aceea era mâncarea lor preferată. Ca doi buni părinţi, ei au lăsat-o pe cea mică să mănânce prima. Dar când a luat o gură din mâncare, micuţa a şi scuipat-o:
– Bleah!!! a strigat ea. Pesemne că nu îi plăcea. Cei doi căţei însă, au insistat:
– Poate că nu ai mâncat aşa mâncare bună până acum. Mai ia o gură şi îţi va plăcea sigur! au spus Pepy şi Bety.
Cum ei tot insistau, micuţa a mâncat câteva guri din mâncare.
– Ei spune, aşa e că ţi-a plăcut? Aşa-i, aşa-i? spuneau bucuroşi cei doi părinţi în timp ce mâncau cu poftă.
– Păi, da… e-e-e fo-o-o-a-arte-e bu-u-u-nă-ă, răspunse mica ieduţă. Ea îşi dorea ca Pepy şi Bety să fie mulţumiţi de ea. Până la urmă, o îngrijeau şi o iubeau ca pe copilul lor. Sigur, ei ştiau mai bine care era mâncarea cea mai bună. Doar ei erau mari, nu mititei ca ea.
Apoi, câinii au plimbat-o pe Vety prin toată curtea, ca să ştie unde sunt toate. I-au arătat unde era casa stăpânei, grajdiul de vite, poiata cu găini, grădina cu zarzavaturi şi poarta cea mare. Până i-au arătat toate acestea, se făcu seară. Asta însemna că era ora cinei aşa că, s-au dus toţi trei să mănânce. În farfuriile lor erau câte patru bucăţi grase  de costiţă crudă de porc. Câinii erau foarte bucuroşi. Din nou stăpâna lor le servise o masă gustoasă. Gustoasă pentru câini, bineînţeles. Ieduţa se uita la mâncare însă nu prea îi venea să o mânânce. Dar cum noii ei părinţi insistau, s-a lăsat convinsă că şi mâncarea aceea era bună. Aşa că, a mâncat şi ea o bucăţică de costiţă crudă…
– Aşa-i că-i bun? Aşa-i că-i bun? întrebau iarăşi Pepy şi Bety bucuroşi, în timp ce înfulecau cina.
– Da-a-a, e-e-e fo-o-o-a-a-rte-e bu-u-u-nă-ă…. răspunse mititica.
Zilele şi săptămânile care au urmat, au fost la fel de frumoase pentru Pepy, Bety și Vety. Se trezeau dimineaţa şi mâncau granule pentru căței iar în restul zilei se plimbau peste tot, împreună. Seara, stăpâna lor bună le dădea carne din nou, iar ei mâncau cu toţii, ca orice familie obişnuită de căţei. Acum, ieduţa făcea parte din familia celor doi.
Când au găsit-o, ea era atât de mică încât nu mai ţinea minte cum ajunse la ei în cuşcă. În mintea ei, Pepy şi Bety erau părinţii ei, iar ea era căţeluşa Vety. Ca să crească mare, mânca şi ea granule pentru căţei şi carne sau costiţă. Aşa o învăţau părinţii ei căci, ei aşa credeau că mănâncă toţi puii de animale. De unde să știe că nu era chiar așa? Ieduțele și mamele lor, caprele, nu mănâncă decât iarbă și alte plante.

După un timp, ieduţa începu să crească. Însă nu creştea mare ci se îngrăşa dîn cauza mâncării pentru căţei. Dar Pepy şi Bety nu pricepeau ce se întâmplă. Şi ei mâncau la fel, dar nu se îngrăşau deloc. Cum micuţa se tot îngrăşa, asta începea să o facă să obosească în timp ce se plimba prin curte cu părinţii ei.
Ea obosea în fiecare zi tot mai repede. La început obosea pe la jumătatea zilei. Dar apoi veni o zi când ieduţa nu a mai vrut să iasă afară deloc. Era sărăcuța atât de grasă, încât o dureau piciorușele.
Pepy și Bety erau foarte îngrijorați pentru Vety a lor…. Nici ei nu au mai vrut să iasă din cușcă și au rămas să își îngrijească puișorul. Când veni seara, stăpâna lor a fost tare mirată să își găsească cei doi câini în cușcă. Asta nu se mai întâmplase niciodată până atunci. Ea le turnă în farfurii mâncarea de seară și se apropie de ei.
– Ce ați pățit măi căței? Pepy! Bety! Hai afară să vă văd! spuse ea ferm.
Câinii au ieșit afară triști.
– Vety e bolnavă! au spus ei în cor și au fugit înapoi în cușcă. Stăpâna lor nu putea să înțeleagă limba lor dar s-a uitat în cușcă, să vadă ce era acolo. Mare i-a fost mirarea când a văzut acolo o căpriță albă și bolnavă.
– Vai! Dar ce avem noi aici? spuse ea. O ieduță deloc micuță, sărăcuța de ea! Lasă că te fac eu bine frumușico! continuă Stăpâna și o luă pe Vety cu ea.
Pepy și Bety se uitau triști în urma stăpânei lor.
– Unde o duce? întrebă Bety îngrijorată.
– Nu știu… răspunse Pepy.
În ziua aceea, cei doi căței nu au avut tragere de inimă să plece la plimbare. Au stat supărați și s-au uitat prin ușă la orătăniile care treceau prin fața cuștii. Dar lor nu le păsa de nimeni. Se gândeau la micuța lor Vety care era bolnavă.
Seara, stăpâna veni cu cina pentru Pepy și Bety. Goli cele două farfurii și puse în locul granulelor, carne crudă.
A doua zi de dimineață când veni cu micul dejun, cina era tot acolo, neatinsă. Stăpâna înțelese atunci de ce erau cățeii atât de supărați și se hotărî să îi ducă undeva.
Pe la prânz, ea veni cu două lese: una pentru Bety și una pentru Pepy. Îi luă pe amândoi și îi duse la o scurtă plimbare…
– Hai căței, mergem să vedeți ceva frumos de tot, le spuse ea. Însă Pepy și Bety se gândeau doar la micuța lor Vety.
Ca doi câini  ascultători, ei au mers cuminți cu stăpâna lor. La un moment dat, s-au oprit în fața unui gărduț de lemn. Când s-au uitat prin gard, au văzut o pajiște întinsă și plină de iarbă fragedă. Stăpâna le-a deschis poarta iar ei au pășit pe pajiște.
Pajiștea era foarte întinsă iar undeva în depărtare, se vedeau niște animale care pășteau. Stăpâna i-a dus într-acolo.
Când se apropiau de turma de animale, o căpriță albă o luă la fugă spre ei zbierând veselă:
– P-e-e-py-y-y! B-e-e-ty-y-y !!!
Auzindu-i glasul subțire, Pepy și Bety au ridicat privirile din pământ: Vety a lor era sănătoasă și sprintenă. Fericiți, ei au întrebat-o pe Vety ce a făcut de când stăpâna o luase din cușca lor. Ea le-a povestit că stăpâna a dus-o în grădina cu zarzavaturi și a lăsat-o să mănânce din ce era pe acolo. Pentru că nu știa ce îi place, ea gustase din toate plantele pe care le-a văzut și până la urmă a decis că cel mai mult îi plac varza și iarba verde. Iar stăpâna a lăsat-o să pască toată varza până s-a săturat. Apoi, a dus-o pe pajiștea aceea verde unde erau multe căprițe sprintene și fericite.
– Și nu îți e foame fără mâncarea noastră bună? Întrebă Bety îngrijorată.
– Nu-u-u-u! răspunse Vety. Celelalte căprițe spun că mie îmi face rău carnea. Dintre toate căprițele, numai eu am păpat carne și mâncare de căței. Și de aceea am fost atât de obosită… spuse căprița. Dar acum știu că pentru mine, iarba și varza sunt cele mai bune. Ba chiar, uneori, stăpâna ne aduce tărâțe și făină de porumb. Sunt atât de bune-e-e-!!
Pepy îi spuse lui Bety:
– Cum se poate să îi placă buruienile? Și de ce nu mănâncă toate animalele carne crudă? Nouă ne plăcea atât de mult! Chiar și lui Vety i-a plăct! Așa a spus, nu-i așa?
– Dar, dacă Vety e sănătoasă, atunci poate chiar nu îi face bine carnea… Spuse Bety. Până la urmă, cel mai bine era că totul era bine și micuța, sănătoasă.
În ziua aceea, Pepy și Bety au rămas cu căprițele și cu Vety la joacă. Seara, cățeii s-au întors la cușca lor zdravăna. Au mâncat amândoi cu poftă toată mâncarea dusă de stăpâna lor. Apoi s-au culcat ghemuiți și au dormit până a doua zi. Când s-au trezit, primul drum l-au făcut la pajiștea unde era Vety. De atunci, în fiecare zi îsi începeau plimbările cu vizita la căprițe. Acum știau și ei ce animăluț au găsit zbierând în tufiș.

După un timp, Bety a adus pe lume 4 cățeluși rotofei. Când puii au mai crescut, Pepy și Bety s-au gândit cum să le dea mâncare care să le facă bine. Așa că, s-au decis să îi lase pe ei să guste din mai multe feluri de mâncare. Dacă și lor le face rău carnea? s-au gândit ei. Dar puilor le plăceau aceleași mâncăruri ca și lor!
– Ce bine! spuse Bety. Cred că totuși, unora le place carnea și altora plantele… Nu ar fi trebuit să o facem pe Vety să mănânce ca noi, s-a îmbolnavit sărăcuța…
– Da, așa cred și eu, răspunse Pepy. Asta înseamnă că nouă ne face bine carnea, iar altora le face rău. Nu e bine să obligi pe nimeni să mănânce ce nu îi place. Poate să îi facă rău, înțelese într-un final Pepy.

 

Acest material este realizat de diversificare.ro și este protejat prin Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu completările și modificările ulterioare. Este interzisă copierea, modificarea, afişarea, distribuirea, transmiterea, publicarea, comercializarea, licenţierea, crearea unor materiale derivate (inclusiv înregistrări audio sau video ale materialului disponibil pe site) sau utilizarea conţinutului site-ului în orice scop fără confirmarea prealabilă scrisă din partea diversificare.ro.

Citarea corectă în condițiile legii se face prin menționarea titlului materialului, numelui autorului, anului publicării și a sursei de unde provine materialul. Pentru informații despre folosirea acestui material ne puteți contacta la: oanacatalina@diversificare.ro

Comentarii