Spanacul – Poveste pentru copii

Sus pe munte era o mină de cărbune. Odată, acolo munceau oameni mulţi, dar acum mina era închisă. Asta pentru că nu mai erau cărbuni.
Aproape de mină, era un sat mic. Acolo locuiau minerii. Pentru că nu mai aveau de muncă, ei trăiau foarte greu. Din zori până-n noapte, se îngrijeau de vite sau de oi. Mâncau doar lapte şi carne. Nici vorbă de legume sau verdeaţă. Spanacul poveste

De aceea, ei şi copiii lor erau tot timpul obosiţi şi somnoroşi. Ba chiar unii oameni erau fără putere. Erau atât de slăbiţi din lipsă de vitamine și minerale. Dar ei nu aveau verdeaţă de pus în mâncare. Pentru că erau slăbiţi, ei nu erau în stare să taie lemne pentru foc. De aceea, în loc de lemne, ei puneau pe foc cărbuni, dar acum sătenii aveau un mare necaz: cărbunii se terminaseră.

Pentru că iarna se apropia, oamenii din sat s-au adunat la sfat. Trebuia să facă rost de cărbune.
– Să mergem la mină! Doar suntem mineri! Vom găsi cărbuni pentru casele noastre, spuseră ei.
Minele închise sunt foarte periculoase. Galeriile vechi sunt pline de primejdii. De aceea, ei au intrat cu mare grijă, înăuntru. Trebuia să fie foarte atenţi, ca să nu se prăbuşească mina peste ei. Au mers încet şi cu băgare de seamă prin toate galeriile subterane, dar fără succes. Nu au găsit niciun cărbune în toată mina.

– Ce ne facem acum? Iarna vine, iar noi nu avem cărbune… Măcar de-am fi mai puternici, să tăiem lemne cu securea! se plângeau ei. Atunci unul dintre ei plecă din nou să caute cărbune. Şi el era foarte obosit, dar se gândea la iarna grea cu mare spaimă:
– În curând va veni gerul şi zăpada cea mare. Atunci vom îngheţa de frig în case, se gândea el. Aşa că nu se mai gândi la oboseală şi porni, la fel de atent.

Merse încet, încet prin toate galeriile. Privi în jur cu mare atenţie, dar nu găsi nici măcar un cărbune. Până la urmă, înţelese şi el:
– Nu mai este absolut nici un cărbune în toată mina…

Omul era foarte dezamăgit. Acum nu ştia ce să facă. Cum să se întoarcă acasă fără cărbuni pentru foc?
Însă drumul prin mină îl obosise foarte rău. Nici nu clipi de două ori şi căzu într-un somn adânc. Când se trezi, se pomeni singur singurel. Toţi ceilalţi oameni plecaseră spre casă.
– Vai! Sunt singur în mina aceasta plină de pericole! spuse el plin de teamă.

Însă, ce să vezi? De nicăieri, se auzi o voce slabă şi subţirică:
– Dar nu eşti singur deloc!
Atunci, omul se uită mirat în jur, fără să vadă pe nimeni.
– Cine a vorbit? întrebă el.
– Eu, eu am vorbit! Priveşte la picioarele tale! răspunse vocea.
Omul privi spre pământ, dar nu vedea decât o plantă mică şi verde.
– Unde eşti? Văd numai o buruiană mică de tot aici.
– Da, eu sunt, răspunse vocea. Nu îţi dai seama că nu mai e ţipenie de om în toată mina? Cine altcineva să vorbească, dacă nu eu?

Omului nu îi venea să creadă ce i se întâmpla.
– Cred că încă visez, spuse el. Nu e cu putinţă ca o plantă să aibă glas omenesc.
Atunci, planta cea mică începu să îi povestească:
– Acum multă, multă vreme, eram o plantă adevărată de spanac. Dar o vrăjitoare rea m-a ascuns în fundul Pământului. Era supărată că toţi oamenii erau plini de viaţă, numai ea nu era. Ştia că datorită mie, toţi copiii şi părinţii lor aveau poftă de viaţă şi putere multă. Ca să nu mai vadă pe nimeni vesel, ea m-a încuiat într-un borcan şi m-a ascuns aici. Asta, până când ai adormit dumneata cu piciorul pe borcan şi l-ai spart. Îţi voi fi recunoscător pentru totdeauna! spuse spanacul.

Auzind toată povestea spanacului, omul se bucură foarte mult. Ştia acum ce avea de făcut.
– Spanacule, dacă te rog din toată inima mea ceva, oare ai putea? întrebă el.
– Orice! Orice! răspunse spanacul.
– Ştii, eu nu am găsit cărbune pentru foc. Însă, ai spus că poţi da oamenilor putere multă. Dacă ai face asta, eu şi tot satul meu am putea să tăiem oricâte lemne de foc, cu securea. Vezi tu, acum, nici unul dintre noi nu este destul de puternic pentru asta…
– Îmi pare atât de bine că te pot răsplăti! spuse spanacul. Du-mă la lumină şi ruga îţi va fi îndeplinită!
Apoi, omul fericit, ieşi din mina de cărbune cu spanacul într-o mână. Se grăbi apoi să caute un loc luminos pentru noul său prieten. Spanacul îi spuse omului:
– Aşează-mă jos şi pleacă. Iar mâine să te întorci cu tot satul tău. Fiecare om să aibă un coş gol pentru verdeaţă.
Omul aşa făcu. Mergând spre casă, el se gândea:
– De ce să aibă fiecare om un coş? Poate mă fac de râs cu toată povestea asta….

Ajuns în sat, el se grăbi să povestească tot ce i se întâmplase. Sătenii nu prea credeau în toată tărăşenia cu spanacul. Cu toate astea, a doua zi de dimineaţă, cu toţii erau pregătiţi, cu coşuri în mâini. Pe timpul nopţii, spanacul le pregătise o mare surpriză. Umpluse o pajişte întreagă cu plante de spanac verde.
– Ce de spanac! se bucurau mămicile. Să vedeţi câtă mâncare bună vom face de acum înainte! spuneau ele culegând de zor.

Până spre amiază, tot satul era fericit: toţi oamenii, de la mic la mare, aveau coşurile pline ochi cu verdeaţă.
Acasă, oamenii au scos toate mesele afară şi au pregătit prima lor salată de spanac. Au stat cu toţii la masă, iar apoi s-au odihnit la umbră. Dintr-o dată, unul dintre săteni a spus:
– Oare, sunt mai puternic acum? Şi se ridică grăbit. Apoi, puse mâna pe secure şi se repezi spre primul copac uscat. Dintr-o singură mişcare, copacul căzu la pământ.

Atunci, oamenii s-au bucurat foarte mult. Acum, erau puternici şi veseli cu toţii. Puteau în sfârşit să taie lemne de foc, cu securea. Iar asta, numai datorită spanacului verde.

Sfârşit!

Pentru copii, puteţi descărca şi iustraţia de colorat, aici:

spanacul de colorat

Author: Alexandra

Datorită fiului meu am început să încerc tot felul de reţete care trebuie să fie pe cât de arătoase pe atât de gustoase şi în primul rând sănătoase.

Share This Post On