Demult, oamenii locuiau în peşteri sau în case săpate în pământ. Fiecare om avea familie cu copii, părinți şi bunici. Erau tot timpul împreună şi se ajutau unii pe ceilalţi pentru a supravieţui. Viaţa nu era uşoară, iar hrana se găsea cu mult efort.
Fiecare om din familie avea responsabilităţi. Pentru a trăi, oamenii aveau nevoie de multe lucruri, iar pe toate şi le făceau singuri: adunau lemne de foc, plante pentru sfoară şi pietre pentru cuţite şi topoare. Pe lângă toate acestea, erau nevoiți să vâneze şi să culeagă fructe din pădure sau ciuperci pentru mâncare.
Copiii nu erau feriţi nici ei de efort: treaba lor era să caute fructele de pădure şi ciuperci pentru tocăniţe. Când porneau în pădure, ei se adunau în grupuri mari şi aveau mare grijă unii de ceilalţi. Pădurile erau pline de animale sălbatice şi de aceea, ei erau foarte atenţi. Fiecare copil ştia: în pădure trebuie să vorbeşti mai tare pentru ca animalele sălbatice să se ferească din calea ta. De aceea, ei vorbeau mult şi cântau tare, cât îi ţinea gura. Astfel, erau feriţi de animale şi nici nu se rătăceau prin cine ştie ce desiş. Când rămânea vreunul în urmă şi nu ştia unde să meargă, stătea pe loc şi striga tare. Aşa, ceilalţi îl găseau de îndată.
Într-o zi, copiii s-au adunat ca să pornească după gălbiori. Se adunaseră din nou mulţi copii pregătiţi de drum. Fiecare avea desaga lui şi poftă de mers prin pădure. Copiii ştiau exact unde să caute: ştiau locurile cu bureţi ca pe propriile buzunare. Gălbiorii cresc în locuri umbroase, pe sub crengi sau copaci căzuţi la pământ. Astfel, nici nu era încă ora amiezei că ei deja aveau gălbiori destui pentru toată familia.
Acum, ce mai aveau de făcut decât să se odihnească şi să culeagă fructe de pădure delicioase? Au lăsat cu toţii desagii cu bureţi într-un loc şi au pornit după fructe de pădure.
Mergând şi mâncând fragi şi mure, ei au uitat să mai vorbească: aveau gurile pline cu bunătăţi. Dacă era linişte, ursul din pădure se plimba pe lângă ei nestingherit. Când l-au văzut copiii, ursul era deja foarte aproape de ei. Acum, nu mai puteau face nici o mişcare. Pentru a nu fi observaţi, cu toţii s-au ascuns prin tufe sau arbuşti şi au tăcut mâlc. Pândeau fiecare printre ramuri, să vadă: ” nu cumva a plecat ursul?”
Ursul însă, era “bine mersi”. Se plimba ca la el acasă, fără frică. Mergea cu botul pe sus, adulmecând atent aerul. Pesemne simţea ceva apetisant. Deodată, ursul s-a trântit cu toată forţa într-un brad şi l-a dărâmat. Apoi, cu nasul pe jos, a început să miroasă trunchiul copacului căzut. La un moment dat s-a oprit, a luat ceva în gheare şi a plecat grăbit.
Copiii au mai aşteptat ceva timp iar apoi, au ieşit din ascunzişuri.
– Ce spaimă! au spus ei.
Acum, după ce plecase ursul, copiii erau totuşi curioşi: ” ce o fi găsit ursul în copac?”De aceea, ei s-au apropiat de bradul căzut, să vadă ce era acolo. Pe la jumătatea trunchiului, au văzut ceva nemaivăzut şi ciudat: era o jumătate de stup plin cu miere. Copiii însă, nu ştiau nici ce era stupul, dar nici ce era mierea. Cu spaima în sân, unul dintre ei a luat stupul şi l-a pus în desagă, peste bureţi. Avea să îl arate celor mai în vârstă: ei ştiau multe lucruri despre păduri.
Când au ajuns acasă, copiii s-au dus grăbiţi la cel mai bătrân om al familiei: stră-stră-străbunicul lor.
– Ce e ciudăţenia asta, bunicule? au întrebat copiii.
Atunci, stră-stră-străbunicul lor a luat stupul în mâini şi l-a privit cu atenţie. Pe loc i s-a luminat faţa:
– Nici nu ştiţi ce bunătate aţi găsit voi! Să vedeţi ce bunătate! Să vedeţi ce bunătate! He he!! spuse bătrânul şi plecă cu stup cu tot.
Copiii curioşi s-au dus după el.
Bătrânul s-a dus degrabă la sacul cu miez de nucă şi cel cu fructe uscate. Din fiecare sac, a scos câţiva pumni sănătoşi de fructe şi de miez de nucă. Pe toate le-a pus într-un vas mare. Deasupra a turnat toată mierea din stup şi a amestecat bine cu o lingură de lemn.
Copiii priveau neîncrezători la mierea care curgea încet şi galbenă din stup. Se temeau că era otrăvitoare… Dar când au văzut cu câtă poftă mânca bătrânul din vas, au dat năvală toţi, să guste.
– Ce duce! spuneau copiii.
Stră-stră-străbunicul era foarte bucuros:
– Ei, copii, mi-aţi făcut un mare bine. Chiar îmi era dor să mănânc ” un dulce” ca în copilărie.
Copiilor le-a plăcut tare mult “dulcele” acela cu miere de albine. Era tare tare bun şi crocant.
– Ce bunătate! au spus şi copiii.
Apoi, de fiecare dată când porneau după ciuperci sau alte cele prin pădure, copiii mergeau privind prin copaci, cu ochii după stupi de albine. Iar când găseau câte un stup, se bucurau tare tare mult.
Sfârşit!
Acest material este realizat de diversificare.ro și este protejat prin Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu completările și modificările ulterioare. Este interzisă copierea, modificarea, afişarea, distribuirea, transmiterea, publicarea, comercializarea, licenţierea, crearea unor materiale derivate (inclusiv înregistrări audio sau video ale materialului disponibil pe site) sau utilizarea conţinutului site-ului în orice scop fără confirmarea prealabilă scrisă din partea diversificare.ro.
Citarea corectă în condițiile legii se face prin menționarea titlului materialului, numelui autorului, anului publicării și a sursei de unde provine materialul. Pentru informații despre folosirea acestui material ne puteți contacta la: [email protected]
Avem rugămintea să le explicaţi celor mici faptul că doar adulţii pot manevra stupii de albine!
Puteţi descărca şi printa ilustraţia de colorat aici:
