Of şi Lub erau două ouă. Când s-au trezit din somn, cuibarul era deja gol. Găina era plecată de mult timp la ciugulit iar ei nu au vrut să stea toată ziua singuri. S-au decis îmediat să-şi caute mama.
Fără să se gândească prea mult, Of şi Lub au început să se legene. S-au legănat şi s-au rostogolit până ce au căzut din cuibar. Dar, de rotunzi ce erau, nu s-au putu opri şi s-au tot dus la vale. S-au rostogolit pe lângă cuibar, pe lângă poiata de găini, au trecut printre lalele şi bujori şi… duşi au fost!
Vrând-nevrând, s-au tot rostogolit până ce au ameţit complet! Ar fi vrut să se oprească, dar nu puteau. Au plâns, au strigat şi s-au tot dus, rotogolindu-se. Atât erau de ameţiţi, încât nu mai vedeau nici pe unde au ajuns şi nici încotro se îndreptau.
– Vai, vai, vai de noi! strigau Of şi Lub. Ajutor! Ajutor! Dar, oricât de tare strigau, nu îi auzea nimeni. Se duceau repede la vale printre pietre şi arbuşti. Norocul lor a fost să nu se lovească deloc.
Spre seară, au ajuns într-un loc drept şi s-au oprit. Au rămas amândoi nemişcaţi ca să le treacă ameţeala. Când şi-au mai revenit, au deschis ochii. Ceea ce vedeau era mai grav decât orice coşmar: erau pierduţi în mijlocul pădurii. Aproape că nu le venea să creadă ce se întâmplase. Erau cine ştie unde, în mijlocul unui desiş întunecat.
Acum, Of şi Lub erau mult mai înspăimântaţi. Erau foarte departe de casa lor. Erau rătăciţi şi singuri.
– Mi-e frică! spuse Of. Ce ne facem acum?
Dar, Lub nu ştia ce să spună. Şi el era speriat.
– Nu ştiu ce să facem. E deja noapte afară şi nu se vede nimic.
– Să şteptăm să vină dimineaţa din nou, spuse atunci Of. Poate nu suntem chiar atât de departe de casă…
Aşa că s-au îngrămădit cât au putut de mult şi au aşteptat.
Când s-a luminat, ouăle s-au trezit la realitate:
– Hei, uite Lub! Nu am ajuns în pădure! Suntem într-o tufă deasă! Ce bine ca am aşteptat să treacă noaptea! spuse Of.
Aşa era: ouăle se opriseră într-o tufă de măceşe, pe marginea drumului.
– Am fost atât de ameţiţi că am crezut că suntem tocmai în pădure…spuse Of ruşinat. Acum, se uitau cu luare aminte în toate direcţiile. Nici măcar nu erau atât de departe de casă.
– Iată, casa noastră! Casa noastră! striga fericit Lub. E departe, dar o văd! Să mergem înapoi! Să mergem înapoi! spuse el.
Neatenţi, şi Of şi Lub începură din nou să se legene ca să iasă din tufa de măceşe. S-au legănat şi s-au tot legănat până ce au căzut pe pământ. Fericiţi, nu s-au mai uitat prea mult în jur şi s-au rostogolit până pe drumul cu pietriş…
Cum se duceau ei spre casă, începu să se audă un zgomot asurzitor, apropiindu-se. Când s-au uitat şi ei, o trăsură tocmai trecu pe deasupra lor. Noroc că roţile nu i-au atins deloc…
– Era să devin omletă de pe acum!! Suntem în mijlocul drumului! strigă Lub.
– Poate ar fi mai bine să mergem prin iarbă, spuse atunci Of.
Şi aşa au făcut. Acum, drumul lor era mai greu. Iarba şi buruienile erau dese pe marginea drumului. Cu cât se roteau şi se chinuiau, cu atât oboseau mai tare. Ei erau mai mici decât iarba şi de aceea le era atât de greu.
După ce au înaintat puţin, erau deja obosiţi.
– Să ne mai tragem sufletul, mor de oboseală… spuse Lub.
S-au oprit pentru câteva clipe, pentru a se odihni. Cum stăteau şi priveau, au observat ceva: treceau pe drum multe trăsuri. Toate mergeau foarte repede spre casa lor. Dar, mai treceau şi oameni care mergeau pe jos. Erau domni care purtau frac şi doamne îmbrăcate în rochii lungi. Rochiile lor erau foarte frumoase şi aveau trenă. Atunci, lui Of şi Lub le veni o idee nemaipomenită:
– Să ne repezim pe o trenă! strigară amândoi.
Acest plan era foarte bun. În curând, se apropiară un domn şi o doamnă. Of şi Lub au aşteptat până când s-au putut rostogoli în siguranţă. Cât ai clipi, erau foarte bine instalaţi pe trena doamnei. Acum, nu mai aveau altceva de făcut. Puteau să stea liniştiţi până când ajungeau acasă.
Drumul a fost destul de dificil şi aşa. Chiar dacă trena era destul de confortabilă, Of şi Lub au fost foarte atenţi. Oricând ar fi putut să cadă pe jos. În orice clipă s-ar fi putut lovi de vreo piatră întâlnită pe drum. Ouăle se sparg foarte uşor. Totuşi, ei au avut noroc şi au ajuns cu bine la poarta gospodăriei.
Acum, se uitau în toate direcţiile. Trebuia să îşi găsească şi cuibarul. Privind cu atenţie, ei puteau să vadă casa, grajdiul de cai, cuştile câinilor şi într-un loc mai ferit, poiata de găini.
– Poiata… spuseră Of şi Lub, uşuraţi că erau aproape de casa lor. Acolo e şi cuibarul nostru plin cu paie călduroase!!
Cu mari eforturi, se îndreptară către casa lor. Acum, se rostogoleau atenţi, ca să nu se ducă din nou la vale. Fiind mici nu puteau merge foarte repede şi abia spre seară începeau şi ei să se apropie. Găina, mama lor, venea şi ea grăbită spre cuibar.
-Mama! Mama! strigară ei fericiţi.
Când I-a auzit, găina le-a răspuns:
– Co-co-co-naşii mei năzdrăvani… Credeam că nu vă mai întoarceţi, haideţi la somn!
Aşa că, găina a rezemat cu grijă o scândurică pe cuibarul cu paie. Cu mare atenţie, i-a împins pe cei doi fii ai ei pe scândurică, până sus. ” Am ajuns acasă!” spuseră bucuroşi Of şi Lub.
-Mama, ce ai făcut azi? întrebă Lub.
– Astăzi am fost la ciugulit grâu şi grăunţe, ca să pot face ouă sănătoase, aşa ca voi.
– Şi ce altceva ai mai făcut?întrebă Of.
– M-am uitat la lumea venită la petrecere. Azi este plină casa de oameni.
– Şi mâine ce vei face?
– De mâine voi rămâne cu voi, aici. Trei săptămâni întregi voi sta numai cu voi. După aceea, veţi avea o mare surpriză, spuse găina liniştită. Cei doi fii ai găinii nu puteau să îşi dea seama despre ce era vorba. Ce se va întâmpla după cele trei săptămâni? se întrebau ei. Totuşi, erau prea obosiţi ca să mai pună întrebări.
A doua zi, găina nu mai plecă la ciugulit, după cum spusese. Of şi Lub erau bucuroşi: stăteau sub găină la căldură. Ouălor le place uneori căldura, însă numai celor care stau în cuibar. Cele care sunt în casa omului, trebuie să stea numaidecât, la rece.
Trecu o zi, două, trei… o săptămână, două, trei…
– Gata, hai copii, să vă văd acum ce puteţi! spuse găina.
Of şi Lub erau totuşi destul de buimăciţi. Se simţeau destul de ciudat, ca şi când ar fi avut ceva pe dinăuntru.. După trei săptămâni de odihnă, le era cam greu să se dezmeticească. Se simţeau şi destul de amorţiţi. Ca să scape de amorţeala aceea, au început să se întindă. Toată lumea face asta după un somn bun. Şi, cum se întindeau ei, dintr-o dată: plici! se sparse coaja lui Of!
– Piu! piu! piu! spuse el speriat.
Atunci, Lub încercă să se apropie de el, ca să vadă mai bine. Se legănă puţin şi, dintr-o dată, plici! se auzi şi coaja lui…
– Vai! Piu! piu! Mama, mama! strigau ei speriaţi. Ce se întâmplă? Ce se întâmplă?!
Dar, mămica lor nu era speriată chiar deloc. Cu ciocul, ea a început să spargă mai tare coaja lui Of şi a lui Lub. Ei s-au mirat de lucrul acesta căci nu prea înţelegeau ce se petrecuse.
Când colo, ce să vezi? Din coaja lui Of se vedea un cap mititel plin cu puf galben şi două aripioare mici care se mişcau necontenit. Când şi Lub era bine curăţat de coajă, scoase şi el capul afară. Dar, el era negru de tot şi avea gâtul lipsit de puf.
– Frumuşeii mamei! striga mândră găina. De acum vom merge la ciugulit cu toţii.
Acum, Of şi Lub se uitau miraţi unul la celălalt: unul era rotund şi pufos iar celălalt, gât-golaş drăgălaş… Cu doar trei săptămâni în urmă aveau o cu totul altă formă, şi nu aveau puf pe nicăieri… Dar, acum erau mult, mult mai frumoşi.
– Hei! Pot să merg fără să cad pe jos!! se bucura Lub.
– Şi eu, şi eu! striga Of fericit. Asta da, surpriză! spunea el.
– Dragii mamei, vom pleca să păpăm. Nu e bucurie mai mare decât să ai copii sănătoşi şi ascultători. Până vine toamna trebuie să creşteţi mari cât mine, le spuse găina.
Apoi, Of şi Lub plecară la ciugulit cu mămica lor. Acum, ei trebuia să crească mari, mari. Nu vroiau să o supere pe mămica lor. Pentru asta, trebuia să mănânce tot ce spunea ea.
Chiar aşa au şi făcut: au mâncat cât au putut. La fel şi în ziua următoare, şi în toate celelalte zile.
Ei o iubeau pe mămica lor şi încercau să fie cuminţi tot timpul. Ieşeau cu toţii la ciugulit, în fiecare zi şi niciodată nu s-au mai îndepărtat de casă.
Până când veni toamna cea ploioasă, Of şi Lub erau doi cocoşi destoinici şi înalţi. Amândoi erau tare mândri si cântau cât îi ţinea gura:
– Cucuriguuuu! Cucuriguuuuuu!
Dimineaţa, la prânz şi seara, ei îşi cântau cântecul preferat… Unul cânta mai tare decât celălalt, pe întrecute.
– Cucuriguuu! se auzea prin toată curtea. Găina îi privea cu drag de dimineaţa până seara pe amândoi.
– Au fost cuminţi şi au mâncat tot. Acum sunt mari şi puternici, spunea ea mulţumită.
Pentru copiii creativi, descărcaţi şi planşa de colorat!
Acest material este realizat de diversificare.ro și este protejat prin Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe cu completările și modificările ulterioare. Este interzisă copierea, modificarea, afişarea, distribuirea, transmiterea, publicarea, comercializarea, licenţierea, crearea unor materiale derivate (inclusiv înregistrări audio sau video ale materialului disponibil pe site) sau utilizarea conţinutului site-ului în orice scop fără confirmarea prealabilă scrisă din partea diversificare.ro.
Citarea corectă în condițiile legii se face prin menționarea titlului materialului, numelui autorului, anului publicării și a sursei de unde provine materialul. Pentru informații despre folosirea acestui material ne puteți contacta la: [email protected]
